Despre clauzele contractuale și practicile abuzive în contractele dintre profesioniști și în contractele dintre aceștia și autoritățile contractante

De cele mai multe ori când auzim sintagma „clauze abuzive” ne gândim la clauzele cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, clauze care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată.

Însă, nu trebuie scăpat din vedere că pot exista clauze contractuale și practici abuzive inclusiv în cuprinsul contractelor încheiate între profesioniști, precum și în contractele încheiate între profesioniști și autoritățile contracte. 

Astfel de clauze contractuale și practici abuzive fac obiectul de reglementare al Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

Actul normativ menționat transpune în legislația națională prevederile Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale.

În cele ce urmează vom arăta, mai întâi, care este obiectul de aplicare al Legii nr. 72/2013 și care sunt subiectele de drept cărora li se aplică dispozițiile acestui act normativ.

Ulterior, vom expune criteriile pe baza cărora instanțele de judecată pot să califice o clauză contractuală ca fiind abuzivă, precum și clauzele contractuale calificate de lege ca fiind abuzive. În final, vom arăta care este sancțiunea prevăzută de legiuitor pentru inserarea în contracte a unor clauze abuzive. 

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, actul normativ se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile, constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.

În schimb, dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, prevăd în mod expres că nu sunt incluse în sfera de aplicare a actului normativ:

a) creanțele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvență și creanțele ce fac obiectul unui mandat ad-hoc, concordat preventiv ori al unei înțelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăți;

b) contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Sub aspect terminologic, prin termenul de „profesionist” se înțelege orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ [art. 2 pct.2 din Legea nr. 72/2013].

Cu titlu de exemplu, arătăm că se încadrează în noțiunea de „profesionist” societățile înființate în temeiul Legii nr. 31/1990, persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale autorizate potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008.

În ceea ce privește noțiunea de „autoritate contractantă”, dispozițiile art. 2 pct. 1 din Legea nr. 72/2013 prevăd că se încadrează în această noțiune:

a) orice autoritate publică a statului român, care acţionează la nivel central, regional sau local;

b) orice organism de drept public, altul decât cel prevăzut la lit. a), cu personalitate juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general, fără scop lucrativ, şi care se află în cel puţin una dintre următoarele situaţii:

(i) este finanţat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a), sau de către alt organism de drept public;

(ii) se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi contractante, astfel cum este definită la lit. a), sau unui alt organism de drept public;

(iii) în componenţa consiliului de administraţie ori, după caz, a consiliului de supraveghere şi directoratului, mai mult de jumătate din numărul membrilor sunt numiţi de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a), sau de către alt organism de drept public;

c) orice asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele prevăzute la lit. a) sau b);

Cu privire la clauzele și practicile abuzive, arătăm că este considerată abuzivă, potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 72/2013, practica sau clauza contractuală prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare.

În practica judiciară aceste dispoziții au fost interpretate într-un mod diferit.

Astfel, într-o primă opinie, s-a reținut că scopul acestor prevederi legale este acela de a proteja creditorul unei obligații contractuale, împiedicând părțile contractului să stabilească clauze contractuale prin care debitorul ar fi încurajat să nu își respecte obligațiile contractuale la termen, prin stabilirea unor termene exagerate de plată, penalități de întârziere și despăgubiri nesemnificative în caz de încălcare a termenelor de plată. 

Interpretând dispoziția legală în acest sens, instanța a reținut că nu este abuzivă o clauză contractuală prin care  se stabilise că administratorii societății cumpărătoare răspund solidar, alături de societate, pentru neplata ori pentru plata cu întârziere a produselor achiziționate de la societatea vânzătoare.

Într-o a doua opinie, s-a reținut că debitorul este cel care poate să invoce eventuale clauze și practici abuzive dintr-un contract, „termenul de plată” sau „nivelul dobânzii” vizând în mod evident debitorul și nu creditorul. În acest sens, instanța a apreciat că expresia „în raport cu creditorul” poate fi intrerpretată în sensul că doar față de creditor se poate invoca respectiva practică/clauză abuzivă, nu în sensul că în care nu ar produce niciun efect având în vedere faptul că acele clauze privind termenul de plată și dobând vizează exclusiv debitorul.

Considerăm că cea dintâi interpretare este cea corectă, adică creditorul este cel în interesul căruia au fost adoptate dispozițiile Legii nr. 72/2013. O asemenea concluzie se desprinde inclusiv din preambului actului normativ în discuție, potrivit căruia scopul acestuia este acela de a crea mecanisme eficiente pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată rezultând din contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante. De altfel, o asemenea interpretare se desprinde și din preambulul Directivei 2011/7/UEunde, la punctele 12 și 13, se prevăd următoarele:

„ 12)  Întârzierea în efectuarea plăţilor constituie o încălcare a contractului care, în majoritatea statelor membre, a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăţilor şi/sau a procedurilor greoaie de acţiune. Pentru a inversa această tendinţă şi pentru a descuraja întârzierile în efectuarea plăţilor, se impune o schimbare decisivă în direcţia creării unei culturi a efectuării prompte a plăţilor, inclusiv aceea în care ar trebui să fie considerat, în toate situaţiile, drept clauză sau practică contractuală inechitabilă orice caz de excludere a dreptului de a percepe dobânzi. Această schimbare ar trebui să includă, de asemenea, introducerea unor dispoziţii specifice referitoare la termenele de plată şi la despăgubirea creditorilor pentru cheltuielile suportate şi, printre altele, dispoziţii care să constate caracterul vădit inechitabil al excluderii dreptului la despăgubire pentru cheltuielile suportate în vederea recuperării fondurilor.

(13)    În consecinţă, în contractele între întreprinderi ar trebui să se prevadă termene de plată limitate, ca regulă generală, la 60 de zile calendaristice. Totuşi, pot exista situaţii în care întreprinderile necesită termene de plată mai lungi, de exemplu atunci când acestea doresc să acorde credite comerciale clienţilor lor. Ar trebui, prin urmare, să fie în continuare posibil ca părţile contractante să poată conveni asupra unor termene de plată specifice, mai lungi de 60 de zile calendaristice, cu condiţia totuşi ca o astfel de prelungire să nu fie vădit inechitabilă pentru creditor.”

În vederea determinării caracterului abuziv al unei clauze sau practici, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 72/2013 că instanța va ține cont de toate circumstanțele cauzei, în special de: 

a) abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;

b) nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligenţă în executarea obligaţiilor;

c) natura bunurilor sau serviciilor;

d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi;

e) poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.

Suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină potrivit căreia aceste criterii generale nu ajută în mod deosebit la calificarea unei clauze ca fiind abuzivă, însă constituie, totuși, un pas important în sensul creării unei noi direcții a dreptului comercial și anume cea a clauzelor abuzive între profesioniști și, între aceștia și autoritățile contractante.

În cuprinsul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 72/2013 legiuitorul a enumerat clauzele care sunt considerate ope legis ca fiind abuzive, și anume clauzele contractuale care: 

a) exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;

b) fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;

c) prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin. (3) sau, după caz, la art. 6 şi art. 7 alin. (1);

d) fixează, în contractele dintre profesionişti şi autorităţi contractante, un termen de plată mai mare decât cel prevăzut la art. 7 alin. (1);

e) elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare;

f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.

Astfel, în măsura în care instanța de judecată constată existența uneia ori mai multor astfel de clauze în contract nu mai este necesar să verifice existența circumstanțelor prevăzute la art. 13 din Legea nr. 72/2013 ori a altor circumstanțe specifice cauzei.

Sancțiunea care intervine în cazul în care instanța constată existența unor clauze ori practici contractuale abuzive este nulitatea absolută, sancțiune expres prevăzută de dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 72/2013. 

Acestă sancțiune intervine indiferent dacă respectiva clauză este calificată astfel de lege (art. 14 din Legea nr. 72/2013) sau, dimpotrivă, este calificată de instanță (art. 13 din Legea nr. 72/2013).

Noul Cod administrativ despre închirirerea bunurilor aflate în proprietate publică

Începând cu data intrării în vigoare a OUG nr. 57/2019 privind mult-controversatul Cod administrativ, bunurile aflate în proprietatea publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale se bucură de reglementarea unei noi proceduri de închiriere.

În rândurile care urmează vom trata succint principalele noutăți aduse de actul normativ intrat în vigoare începând cu dată de 05 Iulie 2019, moment în care au fost abrogate  prevederile cu privire la închiriere din cuprinsul Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Până la intrarea în vigoare a Codului administrativ, titularii dreptului de proprietate publică sau de administrare a bunurilor proprietate publică (aflate în domeniul public sau privat) aveau prerogativa de a stabili propriul regulament de valorificare a bunurilor prin licitație publică, cea mai des uzitată procedură fiind cea a licitației publice cu strigare.

Această modalitate de valorificare a bunurilor aflate în proprietate publică se desfășura în linii facile, în sensul în care ofertantul declarat câștigător era participantul care îndeplinea condițiile stabilite strict de autoritatea publică și oferea cel mai mare preț pentru bunul supus licitației publice.

După o prima lectură, se observă faptul că Noul Cod Administrativ a instituit o nouă procedura de închiriere care comportă anumite trăsături comune cu procedura de licitație reglementată de legislația achizițiilor publice.

Procedura actuală impune îndeplinirea unui cumul de condiții pentru participanți și presupune desemnarea ofertantului câștigător raportat la anumite criterii de atribuire stabilite de lege.

Sub un prim aspect, Codul administrativ statuează în sarcina ofertanților îndeplinirea anumitor condiții de participare la procedura de închiriere care presupun, printre altele, stingerea integrală a obligațiilor de natură fiscală față de bugetul consolidat de stat și cel local.

Astfel, din moment ce art. 339 din Codul administrativ nu prevede o situație de excepție cu privire la modalitatea de stingere a debitelor de natură fiscală, concluzionam că nu pot fi admise la licitație persoanele care beneficiază,  în condițiile legii, de eșalonarea acestora ori de alte facilități în vederea plății acestora.

Totodată, textul de lege restrânge aria ofertanților, în sensul în care nu permite participarea la licitație a persoanelor aflate în stare de insolvență, faliment sau lichidare.

Această prevedere nu afectează contractele de închiriere încheiate până la dată intrării în vigoare a Codului administrativ, acestea fiind supuse legii aflate în vigoare la momentul încheierii contractului, respectiv dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale actului administrativ prin care a fost aprobată închirierea bunului.

Deopotrivă, Codul administrativ sancționează cu o interdicție de participare persoanele care au fost desemnate câștigătoare la o licitație publică anterioară, derulată în ultimii 3 ani, care nu au încheiat contractul sau nu au plătit prețul, din culpă proprie.

Un alt element de noutate adus este cel privitor la dreptul autorităților contractante de a opta pentru asigurarea accesului facil, direct, nerestricționat și deplin a ofertanților la conținutul documentației de atribuire, prin mijloace electronice.

Totodată, pentru documentațiile de atribuire puse la dispoziție pe suport de hârtie sau pe suport magnetic, autoritățile au dreptul de a stabili un preț, cu condiția că acesta să nu depășească costul multiplicării și transmiterii documentației. Astfel, a fost restrânsă posibilitatea autorităților contractante de a stabili un preț excesiv în schimbul caietului de sarcini.

De asemenea, la momentul actual, orice persoană interesată se bucură de dreptul de a solicita clarificări în legătură cu conținutul documentațiilor de atribuire, legea instituind în sarcina autorităților un termen de răspuns la solicitările de clarificări care să permită depunerea ofertelor anterior datei-limita.

În mod corelativ, și autoritățile publice au dreptul de a solicita clarificări sau completări ale documentelor prezentate pe parcursul aplicării procedurii de atribuire, însă acestea vizează strict demonstrarea conformității ofertei cu cerințele solicitate. Este important de reținut faptul că solicitarea de completare a documentelor prezentate nu vizează completarea înscrisurilor solicitate prin documentația de atribuire și care au fost omise de către participant.

De exemplu, în cazul în care ofertantul nu a prezentat până la dată-limita de depunere a ofertelor un certificat de atestare fiscală solicitat prin documentația de atribuire, oferta acestuia va fi declarată neconformă.

Procedura de licitație se poate desfășura numai dacă în urmă publicării anunțului de licitație au fost depuse cel puțin două oferte valabile, iar, în caz contrar, autoritatea contractantă este obligată să anuleze procedura și să organizeze o nouă licitație.

Pe de altă parte, astfel cum precizam în rândurile precedente, dacă până la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 57/2019, autoritățile publice aveau opțiunea de a stabili procedura de licitație pentru închirierea bunurilor proprietate publică, începând cu dată de 05 Iulie 2019, aceasta se desfășoară strict în conformitate cu dispozițiile art. 340 și următoarele din Codul administrativ.

Procedura de licitație reglementată de Codul administrativ presupune elaborarea ofertei și depunerea acesteia într-un plic sigilat, în concordanță cu dispoziile art. 336, prevederi legale care exclud posibilitatea organizării unor ședințe de licitație publică deschisă cu strigare.

Textul de lege a reglementat patru criterii de atribuire la care autoritățile contractante trebuie să se raporteze în decizia de determinare a ofertei câștigătoare, respectiv:

a) cel mai mare nivel al chiriei;

b) capacitatea economico-financiară a ofertanților;

c) protecția mediului înconjurător;

d) condiții specifice impuse de natura bunului închiriat.

Din conținutul alineatului 2) teza a II-a al aceluiași articol deducem faptul că autoritatea contractantă are posibilitatea de a opta pentru instituirea a minimum trei criterii din cele patru, cât timp ponderea fiecăruia dintre acestea este de până la 40%, iar suma acestora nu trebuie să depășească 100%.

Oferta declarată câștigătoare este oferta care întrunește cel mai mare punctaj în urmă aplicării criteriilor de atribuire, iar în cazul în care se constată că există ofertanți clasați pe acealasi loc, departajarea acestora se va face în funcție de punctajul obținut pentru criteriul de atribuire care are ponderea cea mai mare. În cazul egalității în continuare, departajarea se va face în funcție de punctajul obținut pentru criteriul de atribuire care are ponderea cea mai mare după acesta.

În ceea ce privește încheierea contractului de închiriere, spre deosebire de reglementarea anterioară care nu dispunea de prevederi specifice, art. 343 din Codul administrativ a instituit o serie de cerințe pe care actul juridic trebuie să le îndeplinească.

Nu în ultimul rând, se instituie și obligativitatea constituirii garanției de bună execuție a contractului și nivelul cuantumului acesteia (contravaloarea a două chirii) în cadrul dispozițiilor art. 334 alin. 5) din OUG nr. 57/2019.

Deși acest text de lege suscită, la prima vedere, o altă interpretare cu privire la natura acesteia, în sensul în care poate fi privită drept o garanție de participare, dispozițiile art. 347 alin. 1) lit. c) vin și clarifică faptul că art. 334 alin. 5) vizează strict garanția constituită de titularul dreptului de închiriere.

Un alt aspect care aduce o serie de controverse juridice este cel privitor la instanța competentă să soluționeze eventualele litigii, natură acestora și termenul de exercitare a acțiunii.

Deși, la prima vedere, tindem să considerăm că instanța competentă să soluționeze eventualele litigii este cea de contencios administrativ, având în vedere, în principal, calitatea specială a entităților juridice care derulează procedura de închiriere a bunurilor proprietate publică, trebuie să avem în vedere faptul că prevederile Capitolului III – Secțiunea a IV-a nu fac nicio trimitere la prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Astfel, deși în cuprinsul secțiunii care reglementează concesiunea bunurilor proprietate publică se prevede în mod expres că soluționarea litigiilor se realizează potrivit prevederilor legislației privind contenciosul administrativ, aceste mențiuni lipsesc în ceea ce privește procedura de închiriere, iar, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Un alt indiciu care exclude aplicarea Legii contenciosului administrativ regăsim în cuprinsul art. 344 alin. 4) din OUG nr. 57/2019, în privința daunelor-interese atrase din nerespectarea obligației de încheiere a contractului de închiriere în termenul legal sau din refuzul ofertantului declarat câștigător, cu privire la care legiuitorul a prevăzut posibilitatea stabilirii întinderii acestora de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află sediul autorității contractante.

Din aceste prevederi conchidem faptul că OUG nr. 57/2017 stabilește o altă competență teritorială decât cea prevăzută de dispozițiile art. 10 alin 3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora soluționarea litigiilor din materia contenciosului administrativ cade în competența exclusivă a instanțelor de la domiciliul sau sediul persoanelor fizice sau juridice de drept privat și, în niciun caz, în cea de la sediul autorității contractante.

Totodată, nu putem corobora dispozițiile art. 344 alin. 4) din Codul administrativ cu  prevederile art. 8 alin. 2) teza a ÎI-a din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun.”

Aceste prevederi din urmă devin incidente strict în privința contractelor deja încheiate, pe când daunele-interese vizate de art. 344 alin. 4) din Codul administrativ se pot naște doar în situația în care contractul de închiriere nu este încheiat, acestea având valoare de sancțiune pecuniară extracontractuală.

Astfel, considerăm că, deși Codul Administrativ reprezintă un veritabil instrument pus la dispoziția autorităților publice în realizarea procedurilor de închiriere a bunurilor aflate în proprietate publică, acest act normativ este susceptibil de completări și necesită lămuriri cu privire la competența funcțională a instanțelor investite cu soluționarea litigiilor din această materie.

ÎNSCRIEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA UNEI CLĂDIRI EDIFICATE FĂRĂ AUTORIZAȚIE DE CONSTRUIRE

În cadrul acestui material vom trata, din punct de vedere practic, înscrierea în Cartea Funciară a unei construcții edificate fără autorizație de construire, în contextul adoptării Deciziei nr.13/2019,  prin care instanța supremă interpretează dispozițiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, după cum urmează:

”Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii”.

Așadar, instanța supremă a statuat în mod tranșant printr-un recurs în interesul legii asupra valorii juridice a lipsei autorizației de construire,  interpretând dispozițiile art. 37 alin (5) din Legea nr. 50/1991 în sens restrictiv, respectiv in modalitatea care nu admite promovarea unor artificii juridice pentru intabularea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate fără autorizație, așa cum se obișnuia înainte de adoptarea acestei decizii.

Decizia Inaltei Curți de Casație și Justiție este dată  în contextul  în care, pentru orice proprietar al unei construcții, fundamentul practic al obținerii unui titlu de proprietate asupra edificiului îl constituie intabularea dreptului său de proprietate în Cartea Funciară, pentru ca ulterior această intabularea să poată fi valorificată pe terenul introducerii valabile și legale a imobilului în circuitul civil.

Decizia 13/2019 a ICCJ blochează posibilitatea investitorilor care au construit fără autorizație să-și introducă imobilele în circuitul civil, fiind în imposibilitate de a-și exercita toate prerogativele dreptului de proprietate (ex. dreptul de dispoziție, de înstrăinare).

Cu alte cuvinte, Decizia 13/2019 este generatoare de consecințe pentru proprietarii care au neglijat obținerea documentației necesare construirii.

O soluție la îndemâna celor care au construit fără autorizație este urmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 50/1991 pentru intrarea în legalitate cu privire la construcția în discuție. Astfel, autorizația de construire poate fi emisă nu doar prealabil realizării construcției, ci și ulterior, urmând procedura intrării în legalitate prevăzută de 28 din Legea nr. 50/1991 și art. 59 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Principiul tempus regit actum vine în sprijinul construcțiilor edificate înaintea datei de 1 august 2001, ce pot fi întabulate în baza documentației cadastrale și a unui certificat de atestare fiscală emis de primăria din localitatea unde este amplasată construcția, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare:

”Construcţiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, se intabulează, în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale.”

În restul situațiilor, pentru construcțiile edificate după data de 01 august 2001 va fi aplicabilă regula statuată de art. 37 alin (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, potrivit căruia: ”Dreptul de proprietate asupra construcţiilor se înscrie în cartea funciară în baza unui certificat de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizaţiei de construire, care să confirme că edificarea construcţiilor s-a efectuat conform autorizaţiei de construire şi că există proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, precum şi a celorlalte dispoziţii legale în materie şi a unei documentaţii cadastrale.”

În concluzie, dacă nu s-a respectat procedura obținerii documentației de construire a unui imobil și se dorește intabularea acestuia, pentru construcțiile edificate înainte de 01 august 2001 titularul va depune o cerere la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, însoțită de un certificat de atestare fiscală care să probeze achitarea impozitelor la zi și anul în care a fost edificată construcția în discuție.

Pentru proprietarii care au construit fără documentația aferentă după 01 august 2001, legea solicită obținerea unui certificat de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizației de construire, cu importanta precizare că acest certificat trebuie să confirme edificarea construcției conform dispozițiilor legale în materie, aflându-ne în prezența unei veritabile  proceduri de intrare în legalitate, spre deosebire de cea descrisă în paragraful anterior.

Deși soluția Inaltei Curți de Casație și Justiție comportă critici sub aspectul stabilirii unui tratament diferențiat și părtinitor pentru motivele expuse anterior, concursul instanței supreme în vederea asigurării unității de interpretare și aplicare a regulilor de drept în materia edificării contrucțiilor este de multă vreme așteptat, în condițiile în care, cu titlu de exemplu, unele instanțe admiteau, iar altele refuzau  să admită recunoașterea dreptului de proprietate asupa unei construcții edificate fără autorizație, pe calea accesiunii imobiliare artificiale.

Clarificarea, redobândirea și renunțarea la cetățenia română a persoanelor aflate în străinătate

Charles Rousseau a definit cetățenia ca fiind legătura permanentă, politică și juridică între o persoană fizică și statul pe teritoriul căruia locuiește.

Legea 21/1991 privind cetățenia română prevede că cetățenia este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român.

Există numeroase aspecte ce pot fi puse în discuție cu privire la noțiunea de cetățenie, însă, ne vom opri asupra a trei dintre acestea.

Astfel, în situația în care vă aflați în străinătate și aveți intenția de a va clarifica cetățenia, de a redobândi sau de a renunța la cetățenia română, ambasadele şi oficiile consulare ale României pot sprijini orice persoana interesata să redobândească, să renunţe sau să clarifice cetăţenia română, prin preluarea cererilor şi a documentelor adiţionale şi transmiterea lor la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie din subordinea Ministerului Justiţiei (pentru redobândire şi renunţare) sau la Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (pentru clarificare).

De retinut este faptul că cererile trebuie redactate în limba română, iar procesarea lor este de competenţa exclusivă a autorităţilor din România.

1. Clarificarea cetățeniei române

Articolul 23 din Legea 21/1991 prevede că, în caz de nevoie, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României elibereazã, la cerere, dovezi de cetãţenie pentru cetãţenii români aflaţi în strãinãtate.

Clarificarea este necesară persoanelor cărora le-au expirat toate actele româneşti de identitate (paşaport, buletin de identitate sau carte de identitate) sau care nu  se mai află în posesia lor și care intenţionează să solicite derularea uneia (sau mai multora) din procedurile următoare:

• cerere pentru un nou pașaport (doar atunci când ultimul pașaport deținut a fost emis înainte de anul 2002);
• cerere pentru înscrierea unor fapte de stare civilă înregistrate în SUA în Registrul de stare civilă din România (doar atunci când nu posedă un act de identitate/pașaport românesc valabil);
• cerere pentru redobândirea cetățeniei române (pentru a se stabili fie că cetățenia română a fost pierdută anterior, fie că nu a fost deținută anterior).

Persoanele care au solicitat clarificarea cetățeniei române vor primi adeverințe referitoare la cetățenia română conform Legii nr. 21/1991, republicată a cetățeniei române.

Aceste adeverințe sunt valabile 6 luni din data emiterii și permit, în cadrul acestui interval, depunerea cererii pentru procedurile menționate anterior.

Dacă adeverința își pierde valabilitatea înainte de demararea procedurii pentru care s-a dorit obținută, va fi necesară reluarea procedurii de clarificare a cetățeniei române!

Pentru clarificarea cetăţeniei române, persoanele interesate trebuie să prezinte funcţionarului ambasadei sau consulatului român:

• cererea pentru clarificarea cetăţeniei române completată şi semnată;
• un act de identitate.
• fotocopia certificatului de naştere, căsătorie sau deces (al ascendenţilor); dacă originalele acestor acte au fost emise de autorităţi străine, ele vor fi traduse şi certificate de consul.

Taxa consulară pentru clarificarea cetățeniei este în valoare de 35 Euro.*

2. Redobândirea cetățeniei române

1. pierdută înainte de 22 decembrie 1989

Pentru redobândirea cetăţeniei române de către persoanele care au pierdut-o înainte de data de 22 decembrie 1989, din motive neimputabile lor sau cărora cetăţenia română le-a fost retrasă fără voia lor, precum şi de către descendenţii acestor persoane, până la gradul al doilea de rudenie (copii sau nepoţi), trebuie prezentate următoarele documente:

• paşaportul ţării de cetăţenie, a cărui copie va fi legalizată de ambasadă sau consulat;
• buletinul de identitate sau cartea de identitate a soţului (dacă acesta este cetăţean român), a cărui copie va fi legalizată de ambasadă sau consulat;
• certificatul de cazier judiciar obţinut în prealabil din România;
• certificatul de cazier judiciar din ţara de reşedinţă (care trebuie să fie legalizat cu Apostilă sau supralegalizat de autorităţile statului respectiv, conform legislaţiei acestui stat şi convenţiilor internaţionale aplicabile), a cărui traducere în limba română va fi legalizată de ambasadă sau consulat;
• acte de stare civilă ale solicitantului (certificate de naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie), ale căror copii vor fi legalizate de ambasadă sau consulat;
• acte de stare civilă ale ascendenţilor (părinţi, bunici) care au fost cetăţeni români, ale căror copii vor fi legalizate de ambasadă sau consulat;
• dovadă a cetăţeniei române a ascendenţilor (părinţi, bunici) sau dovadă a faptului că localitatea de naştere se afla pe teritoriul României la data naşterii;
• declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte dacă s-a mai depus o cerere similară la o altă ambasadă, consulat sau autoritate română ;
• declaraţie pe propria răspundere cu privire la domiciliu: dacă se intenţionează menţinerea domiciliului în străinătate sau stabilirea domiciliului în România (care va fi autentificată de ambasadă sau consulat);
• declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte că nu întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a siguranţei naţionale a României şi că nu a desfăşurat astfel de activităţi în trecut (care va fi autentificată de ambasadă sau consulat).

In situatia in care se solicită redobândirea cetăţeniei şi pentru copiii minori ai solicitantului, redobândirea cetăţeniei române este scutită de plata taxelor consulare de plin drept!

1. pierdută după 22 decembrie 1989

Pentru redobândirea cetăţeniei române pierdută după data de 22 decembrie 1989, persoanele interesate trebuie să prezinte următoarele documente:

• paşaportul ţării de cetăţenie, a cărui copie va fi legalizată de ambasadă sau consulat;
• certificatul de cazier judiciar obţinut în prealabil din România;
• certificatul de cazier judiciar din ţara de reşedinţă (care trebuie să fie legalizat cu Apostilă sau supralegalizat de autorităţile statului respectiv, conform legislaţiei acestui stat şi convenţiilor internaţionale aplicabile), a cărui traducere în limba română va fi legalizată de ambasadă sau consulat;
• acte de stare civilă (certificate de naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie), ale căror copii vor fi legalizate de ambasadă sau consulat;
• declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte dacă s-a mai depus o cerere similară la o altă ambasadă, consulat sau autoritate română
• declaraţie pe propria răspundere cu privire la domiciliu: dacă se intenţionează menţinerea domiciliului în străinătate sau stabilirea domiciliului în România (care va fi autentificată de ambasadă sau consulat);
• declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte că nu întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a siguranţei naţionale a României şi că nu a desfăşurat astfel de activităţi în trecut (care va fi autentificată de ambasadă sau consulat);
• dovadă scrisă privind data pierderii cetăţeniei române (copia hotărârii de guvern prin care s-a aprobat renunţarea anterioară la cetăţenia română sau adeverinţă emisă de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor sau de o ambasadă sau un consulat al României care să confirme data pierderii cetăţeniei române).

Taxa pentru cererea de redobândire a cetățeniei române este in valoare de 65 Euro.*

Redobândirea cetăţeniei române, legalizarea copiilor şi a traducerilor şi autentificarea declaraţiilor sunt supuse taxelor consulare, care se pălătesc de solicitanţi la ambasada sau consulatul competent.

3. Renunțarea la cetățenia română

Conform Legii 21/1991, persoana care a împlinit 18 ani și care nu este suspectă sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală, respectiv care nu este urmărită pentru debite către stat sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor sau care a dobândit sau a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie, poate solicita renunțarea la cetățenia română.

Prin urmare, este necesar ca persoana sa fie majora la momentul renuntarii si sa fi dobandit sau sa aiba certitudinea ca va dobandi o alta cetatenie, odata ce renunta la cetatenia romana.

Aprobarea renunțării se face doar în condițiile mai sus menționate.

De menționat este faptul că, renunțarea la cetățenie nu are niciun efect asupra cetățeniei copilului minor, respectiv asupra cetățeniei soțului. Cu toate acestea, legea mentioneaza ca, in situatia in care ambii parinti renunta la cetatenia romana, iar copilul minor se afla cu acestia in strainatate, minorul pierde cetatenia romana odata cu parintii sai, iar daca acestia au pierdut cetatenia la date diferite, pe ultima dintre aceste date.

Pentru renunţarea la cetăţenia română, persoanele interesate trebuie să prezinte următoarele documente:

• paşaportul românesc, a cărui copie va fi legalizată de ambasadă sau consulat;
• actele de stare civilă româneşti ale solicitantului (certificate de naştere şi, dacă este cazul, de căsătorie sau sentinţe de divorţ), ale căror copii vor fi legalizate de ambasadă sau consulat;
• certificatul de cazier judiciar obţinut în prealabil din România;
• adeverinţă privind situaţia la zi a debitelor către statul român, eliberată de administraţia financiară din localitatea ultimului domiciliu în România;
• adeverinţă privind situaţia la zi a debitelor către statul român, eliberată de direcţia de impozite şi taxe a primăriei din localitatea ultimului domiciliu în România;
• dovada deţinerii cetăţeniei altui stat (paşaport) sau a promisiunii de acordare a cetăţeniei de către autorităţile statului respectiv (sub forma unei adeverinţe, care va trebui să fie apostilată/supralegalizată de autorităţile acelui stat, în conformitate cu legislaţia locală şi convenţiile internaţionale aplicabile), a cărei copie şi traducere vor fi legalizate de ambasadă sau consulat;
• declaraţie pe proprie răspundere privind existenţa unor eventuale debite faţă de persoane fizice sau juridice din România, care va fi autentificată de ambasadă sau consulat.

Taxa consulară pentru renunțarea la cetățenia română este în valoare de 605 Euro.*

De retinut este faptul ca, la misiunile diplomatice și la oficiile consulare din străinătate se percepe, după caz, tariful în euro sau echivalentul în dolari SUA ori în moneda locală.

Aspecte privind angajarea cetățenilor străini – ABC-ul recrutării

Deși rata de ocupare a forței de muncă pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 – 65 de ani a fost de 72,2 %, fiind cea mai mare medie anuală înregistrată vreodată la nivelul unional, tot mai mulți angajatori se confruntă cu o insuficiență a forței de muncă.

Acesta este motivul pentru care atât multinaționalele, cât și companiile locale își îndreaptă atenția către angajarea străinilor – fenomen cunoscut și sub numele de “import de salariați”.

Analiza noastră are ca scop prezentarea într-o manieră sintetică a ABC-ului când vine vorba de procedura ce trebuie urmată când se dorește angajarea unor cetățeni străini.

În temeiul prevederilor legale, prin “străin” se înțelege persoană care nu are cetățenia română, cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori cetățenia Confederației Elvețiene.

Potrivit dispozițiilor generale în domeniul dreptului muncii, cetățenii străini și apatrizii pot fi încadrați prin contract individual de munca în baza avizului de angajare sau a permisului de ședere în scop de muncă.

(i) Avizul de angajare (muncă)

Principial, angajarea unui cetățean străin în cadrul unei societăți din Romania se realizează pe baza unui document eliberat de către Inspectoratul General pentru Imigrări, care atestă dreptul angajatorului de a încadra în muncă un străin pentru o anumită funcție, denumit ”aviz de angajare”.

Obligația obținerii avizului este în seama angajatorului, acesta eliberându-se de către reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări într-un termen de 30 de zile de la data depunerii dosarului. Cu toate acestea, în ipoteza în care reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări apreciază că sunt necesare verificări suplimentare, termenul poate fi prelungit cu cel mult 15 zile.

Cu titlu de excepție de la regula mai sus menționată este situația străinilor, titulari ai dreptului de ședere temporară pentru studii, care pot fi încadrați în muncă pe teritoriul României fără aviz de angajare, ci exclusiv în temeiul contractului individual de muncă cu timp parțial, cu condiția ca durata muncii să fie de maximum 4 ore pe zi.

În funcție de încadrarea în muncă a cetățeanului străin, respectiv: lucrător permanent, lucrător stagiar, lucrător sezonier, lucrător transfrontalier, lucrător înalt calificat, lucrător detașat, lucrător ICT (persoană transferată în cadrul aceleiași companii) sau au pair, documentele ce trebuie să fie depuse în vederea obținerii avizului diferă.

Cu toate acestea, în vederea eliberării avizului de angajare, este necesar să se respecte următoarele condiții:

1. Locurile de muncă vacante nu au fost ocupate de cetățeni români, de cetățeni ai statelor membre UE sau SEE sau de rezidenți permanenți pe teritoriul României;

În acest sens, atragem atenția cu privire la faptul că unul dintre documentele care trebuie să se regăsească în dosarul aferent avizului de muncă este adeverința privind forța de muncă disponibilă pentru postul pe care se dorește încadrarea cetățeanului străin. Această adeverință este eliberată de către Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă (“AJOFM”) în termen de 30 de zile de la depunerea cererii, pe baza ofertei de locuri de muncă depuse de angajatorul interesat. Adeverința emisă de către AJOFM este valabilă pentru o perioadă de maximum 60 de zile de la obținere.

1. Cetățenii străini îndeplinesc condițiile speciale de pregătire profesională și au experiență în domeniul pentru care societatea este interesată să angajeze;
2. Cetățenii străini sunt apți din punct de vedere medical pentru a desfășura activitatea pentru care există poziția vacantă;
3. Cetățenii străini nu au antecedente penale care să fie incompatibile cu activitatea pentru care există poziția vacantă;
4. Cetățenii străini se încadrează în contingentul anual aprobat prin Hotărâre de Guvern;

De la an la an, numărul de lucrători nou-admiși pe piața forței de muncă din România crește, dacă în anul 2018 acest contingent era de 7.000 de lucrători străini, suplimentând cu 1.500 de locuri contingentul pe tipuri de lucrători nou-admiși față de cel stabilit pentru anul 2017, pentru anul 2019 s-a stabilit un contingent de 20.000 de lucrători nou-admiși.

Considerăm că majorarea contingentului pentru anul 2019 are ca scop și evitarea situației intervenite în luna iulie a anului trecut, când a fost epuizat contingentul de avize pentru lucrătorii străini detașați, eliberate în conformitate cu HG nr.946/2017, demarându-se de către instituțiile publice demersurile necesare pentru suplimentarea contingentului de avize de angajare și avize de detașare ce pot fi eliberate străinilor.

1. Angajatorul are achitate la zi toate obligațiile către bugetul de stat;
2. Angajatorul desfășoară efectiv activitatea pentru care este solicitat avizul de angajare;
3. Angajatorul nu a fost sancționat pentru nedeclararea muncii sau pentru angajări ilegale in ultimele 6 luni anterioare depunerii cererii pentru lucrătorii permanenți/ sezonieri/ stagiari/ transfrontalieri/ înalt calificați/ au pair/ detașați sau ICT.

Suplimentar față de cele indicate la lit. (a)-(h) de mai sus, în funcție de tipul activității efectuate de cetățeanul străin vor trebui îndeplinite și alte condiții speciale.

Din perspectiva taxelor ce trebuie plătite pentru eliberarea avizelor de angajare, odată cu modificările legislative din 2018, acestea au fost reduse la jumătate față de valoarea percepută până la acea dată, respectiv de la 200 euro la 100 euro, în cazul avizului de angajare al lucrătorilor permanenți, detașați, transfrontalieri ori stagiari și de la 50 de euro la 25 de euro, în cazul în care angajatorul încadrează în muncă un străin titular al dreptului de ședere temporară pentru studii după absolvirea studiilor sau un străin titular al dreptului de ședere temporară pentru reîntregire familiei, precum și în cazul schimbării angajatorului sau a funcției, la același angajator.

Un alt aspect important de care angajatorii trebuie sa țină cont în momentul în care decid să angajeze cetățeni străini este reprezentat de perioada limitată pentru care aceștia din urmă pot să se afle pe teritoriul României până la obținerea avizului.

De cele mai multe ori, în momentul în care suntem contactați de către clienți în asistarea acestora pe parcursul procedurii, cetățenii străini ce urmează a fi angajați se află deja pe teritoriul României. În această situație, independent de tipul vizei de ședere de care aceștia beneficiază, respectiv de scurtă sau de lungă durată, valabilitatea acesteia expiră până la finalizarea procedurii, de cele mai multe ori, lucrătorul străin fiind amendat de către Inspectoratul General pentru Imigrări pentru nerespectarea dispozițiilor legale în cauză.

Acesta este motivul pentru care recomandarea noastră este ca cetățeanul străin să sosească în România în momentul în care avizul de angajare este eliberat, mai cu seamă cu cât prezența acestuia în țară pentru eliberarea avizului nu este necesară.

(ii) Viză de lungă ședere în scop de angajare

Trebuie luat în considerare că angajarea străinilor necesită atât o atenție ridicată din partea angajatorului cu privire la documentația depusă, cât și perspicacitatea acestuia din perspectiva respectării termenelor, în caz contrar lucrătorul străin putând ajunge să se afle în situația în care perioada pentru care este valabilă viza obținută să fii expirat, după cum este indicat și mai sus.

Astfel, de îndată obținut avizul de angajare, angajatorul îl va comunica angajatului care, la rândul său, are obligația de a obține viza de lungă ședere în scop de angajare.

Pentru obținerea vizei de lungă ședere trebuie depuse următoarele documente:

1. copia avizului de angajare, eliberat de Inspectoratul General pentru Imigrări sau, după caz, documente prin care să se facă dovada că lucrătorul se află în una dintre categoriile de cetățeni străini care pot fi încadrați în muncă fără aviz de angajare;
2. dovada mijloacelor de întreținere la nivelul salariului minim brut garantat în plată pentru întreaga perioadă înscrisă în viză;
3. certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeași valoare juridică, eliberat de autoritățile din statul de domiciliu sau de reședință;
4. asigurarea medicală pe perioada valabilității vizei de lungă ședere.

Menționăm că taxa aferentă acestei proceduri este in cuantum de 120 euro, cererea pentru acordarea vizei de lungă ședere fiind soluționată de către reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări în termen de cel mult 30 de zile.

(iii) Permis unic/ Cartea Albastră a UE

Documentele indicate mai sus atestă dreptul lucrătorului străin de ședere în România, acestea putând fi obținute de la formațiunile teritoriale ale Inspectoratului General pentru Imigrări din județul în care lucrătorul străin își desfășoară activitatea.

Pentru obținerea permisului unic sau a Cărții albastre a UE trebuie depuse personal o serie de documente cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea dreptului de ședere acordat de viza de lungă ședere indicată la pct. (2) de mai sus. Valabilitatea acestuia este de un an, perioadă care se va calcula de către reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări de la data depunerii cererii și nu de la data eliberării.

Având în vedere acest aspect, precum și faptul că lucrătorul străin are obligația de a reînnoi permisul de ședere cu minimum 30 de zile înainte de expirarea celui anterior, formalitățile în vederea prelungirii dreptului de ședere în România ar trebui să înceapă a se demara după aproximativ 10 luni de la eliberarea permisului inițial/ anterior.

Din perspectiva taxelor ce trebuie achitate, valoarea acestora este aceeași precum în cazul vizei de lungă ședere, respectiv 120 de euro, la care de adaugă o taxă în cuantum de 259 RON reprezentând contravaloarea permisului de ședere.

***

Având în vedere cele prezentate mai sus, putem concluziona că procedura de recrutare a cetățenilor străini este una complexă și îndelungată. Cu toate acestea, lucrătorii străini pot avea abilități și know-how ce compensează dificultatea procesului de recrutare, aducând plus-valoare angajatorului.

Application Summer Academy #8

Dear Students,

We are looking forward to receive your applications.

If you’re ready to have a great summer experience, please apply here!

Good luck everyone!

Cum construim fără să fim amendați, ori demolați

Anterior edificării unei construcții, trebuie sa ne asigurăm că deținem o autorizație de construire emisă în conformitate cu dispozițiile legale.

În caz contrar, executarea fără autorizaţie de construire, cu anumite excepții prevăzute de lege, de către investitor şi executant sau executarea cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei, a proiectului tehnic, a lucrărilor prevăzute reprezintă contravenție sau chiar infracțiune, potrivit art. 26 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Odată cu edificarea unei construcții, trebuie să luam în considerare și un aspect ce nu ar trebui ignorat, respectiv cuantumul amenzii pe care o riscăm în cazul ridicării unor construcţii in lipsa autorizaţiei de construire, sau cu nerespectarea prevederilor acesteia.

Astfel, în ipoteza construirii fără obținerea unei autorizații în prealabil, amenda prevăzută de lege este de la 1.000 lei la 100.000 lei, nerespectarea prevederilor autorizației de construire sancționându-se cu amendă de la 50.000 lei la 100.000 lei.

Este bine de știut că putem apela și la specialiști în domeniu în vederea efectuării unor cercetări în ceea ce privește construirea legală a unui imobil.

În acest sens, putem sesiza organele tehnice specializate în domeniu din compartimentele de specialitate cu atribuţii de control ale autorităţilor administraţiei publice locale (organele poliţiei locale din cadrul Serviciului Disciplina în Construcţii).

Astfel de competențe au și Inspectoratul de Stat în Construcţii si inspectoratele teritoriale, ce exercită controlul de stat cu privire la respectarea disciplinei în urbanism şi a regimului de autorizare a construcţiilor, dispunand măsurile şi sancţiunile prevăzute de lege, în ipoteza constatării unor nereguli.

În cazul identificării unor nereguli ce intră în categoria contravențiilor, acestea sunt constatate și sancționate fie de către organele poliţiei locale din cadrul Serviciului Disciplina în Construcţii, fie numai de către organele de control ale Inspectoratului de Stat în Construcţii, în funcție de contravenția săvârșită, potrivit art. 27 alin. (3) și (4) din Legea nr. 50/1991.

În plus, trebuie să cunoaștem că odată cu constatarea faptei constând în executarea (sau desfiinţarea, dacă este cazul), totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor sau în executarea (sau desfiinţarea, dacă este cazul) cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei, prin Procesul – verbal de contraventie, complementar sancțiunii principale a amenzii, se dispune și oprirea executării lucrărilor sau, după caz, luarea măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizaţiei.

În Procesul-verbal de constatare a contravenţiei, organul constatator va stabili un termen limită până la care contravenientul va trebui să își îndeplinească obligația.

Alături de cele două măsuri frecvent întâlnite în practică, există și o altă măsură mai drastică, respectiv aceea a desființării construcției.

Această decizie a menţinerii sau a desfiinţării lucrărilor realizate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia se va lua de către autoritatea administraţiei publice competente, având în vedere situația concretă, pe baza planurilor urbanistice şi a regulamentelor aferente, avizate şi aprobate conform legii, sau, după caz, de instanţa de judecată.

Este util să știm că această măsură se poate aplica inclusiv în ipoteza în care persoana sancţionată contravenţional a oprit executarea lucrărilor, însă nu s-a conformat celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei în termenul stabilit de organul constatator.

În această împrejurare, organul care a aplicat sancţiunea va sesiza instanța de judecată competentă pentru a dispune fie încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei, fie desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal, stabilind, daca este cazul și termenele limita de executare a acestor măsuri.

Contravenientul riscă aplicarea măsurii desfiinţării construcţiei și dacă la expirarea termenului de intrare în legalitate stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a obţinut autorizaţia necesară.

Prin urmare, măsurile complementare sancțiunii principale a amenzii, ce se pot dispune prin procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, sunt următoarele: sistarea lucrărilor, intrarea în legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire, precum si desfiinţarea construcţiilor executate ilegal şi aducerea terenului la starea iniţială, măsuri ce se pot dispune și în mod succesiv.

In ceea ce privește termenul legal în care poate fi constatată o eventuală faptă contraventională, precizăm că acesta este de 3 ani de la data săvârșirii faptei. Organele competente au dreptul de a constata și aplica pedeapsa principală amenda, în termenul de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptei, în caz contrar, se poate invoca intervenirea prescripției.

Consecința împlinirii prescripției este aceea că după expirarea acestui termen măsura complementară a demolarii nu mai poate fi aplicată, întrucât intervine principiul securității raporturilor juridice, ca urmare a trecerii unui interval de timp semnificativ, în care statul, prin organele sale, avea posibilitatea de a trage la răspundere persoanele culpabile de săvârșirea contravențiilor, dar nu a făcut-o.

Tocmai de aceea, această modalitate de demolare este cunoscută în doctrină și sub denumirea de demolare – sancțiune contravențională complementară.

Mentionăm că organul competent să dispună această măsură drastică este instanța de judecată, având în vedere și gravitatea faptei săvârșite.

Însă, legea permite și desființarea construcțiilor sau lucrărilor cu caracter provizoriu pe cale administrativă, ca o excepție de la calea judiciară, în situațiile prevăzute expres de lege (art. 33 din Legea nr. 50/1991).

Asadar, în cazul construcțiilor executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, cât şi construcţiile, lucrările şi amenajările cu caracter provizoriu executate pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al unitatilor administrativ teritoriale, autoritatile administraţiei publice de pe raza unităţii administrativ-teritoriale unde se află construcţia pot dispune desfiintarea fără emiterea unei autorizaţii de desfiinţare, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe cheltuiala persoanei culpabile.

Dacă pe calea judiciară, actul prin care se dispune demolarea este o hotărâre judecătorească, în procedura administrativă, demolarea imobilelor aflate pe terenurile domeniului public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ teritoariale se dispune printr-un act administrativ, reprezentat de dispozitia de demolare.

În ambele ipoteze putem contesta măsura demolării, fie prin căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești, fie printr-o acțiune în contencios administrativ reglementată de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Pe de altă parte, demolarea se poate dispune și ca o măsură de reparare în natură a unui prejudiciu produs unei persoane.

Așadar pe lângă demolarea – sancțiune contravențională complementară, ce implică un raport juridic de drept public (în care o parte este o autoritate publică), există și un alt tip de demolare – ca modalitate de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, ce presupune un raport juridic de drept privat (în care ambele părți sunt particulari).

Spre deosebire de demolarea dispusă de o autoritate publică, unde aceasta din urmă nu trebuie să dovedească un prejudiciu, acesta prezumându-se, în cazul demolării solicitate de un particular, persoana în cauză trebuie să dovedească atât existența, cât și întinderea prejudiciului, în funcție de care instanța de judecată va decide asupra măsurii demolării – ca modalitate de reparare în natură a prejudiciului produs.

Persoana care solicită demolarea trebuie să dovedească un prejudiciu cert, precum și că măsura demolării este cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului său, fiind  singurul remediu oportun de reparare.

Precizăm că și în cazurile in care reclamantul este o autoritate publică, ce nu trebuie sa dovedească vreun prejudiciu, instanța de judecată nu va dispune în mod direct în toate situațiile demolarea construcției, ci va analiza temeinic dacă măsura demolării este adecvată, proporțională cu gravitatea faptei ilicite.

Decăderea din beneficiul termenului contractual – mijloc de protecție pentru contractantul aflat în pericol de a nu-și recupera creanța

De regulă, obligațiile pe care ni le asumăm, ori pe care și le asumă cocontractanții noștri, sunt afectate de un termen de executare a acestora.

Astfel, obligația asumată stă la “adăpostul” unui termen convenit de părți pentru realizarea acesteia, motiv pentru care persoana în favoarea căreia trebuie îndeplinită obligația nu poate cere executarea acesteia anterior îndeplinirii termenului.

Spre exemplu, dacă X s-a obligat să restituie o sumă de bani către Y până la data de 01.03.2019, Y nu va putea cere restituirea sumei de bani anterior datei de 01.03.2019, întrucât obligația de restituire a împrumutului devine exigibilă doar la împlinirea termenului de restituire, respectiv 01.03.2019.

Acest “adăpost” se poate dovedi însă a fi unul fragil, întrucât debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului, la solicitarea creditorului, efectuată în condițiile prevăzute de art. 1.417 din Codul Civil.

Intervenirea decăderii debitorului din beneficiul termenului trebuie să fie constatată sau dispusă, după caz, de către instanța de judecată, investită cu această solicitare de către creditor.

În cazul în care instanța admite cererea creditorului Y, debitorul X nu va mai beneficia de termenul stabilit inițial pentru îndeplinirea obligației asumate, aceasta devenind exigibilă anticipat.

Așadar, decăderea din beneficiul termenului produce un efect similar celui împlinirii termenului stabilit.

Pentru a-i fi admisă cererea, creditorul trebuie să facă dovadă că debitorul se află într-unul dintre următoarele cazuri:

• debitorul se află în stare de insolvabilitate

Starea de insolvabilitate se naște atunci când activul patrimonial al debitorului ce poate fi supus executării silite este inferior valorii totale a datoriilor exigibile (care au ajuns la scadență).

Așadar, dacă activul debitorului X este compus, spre exemplu, din bunuri având o valoare de 1.000 de lei, iar datoriile sale scadente la acel moment însumează 2.000 lei, atunci putem spune că X se află într-o stare de insolvabilitate.

Legea prevede că pentru determinarea stării de insolvabilitate, exceptând situațiile financiare și contabile care pot atesta starea de insolvabilitate, instanța investită cu soluționarea cererii creditorului Y, poate ține seama și de împrejurări precum dispariția intempestivă a debitorului, neplată unor datorii scadente și chiar demararea unor proceduri de executare silită împotriva debitorului X.

• debitorul se află în stare de insolvență declarată în condițiile legii ;
• debitorul, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului său nu constituie garanțiile promise creditorului;
• din culpa sa, debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului; acest caracter esențial al condiției trebuie să fie prevăzut și însușit de către părți, iar acestea să fi convenit și cu privire la incidența acestei sancțiuni a decăderii.

De precizat că în situația în care raportul juridic prevede mai mulți debitori, iar decăderea din beneficiul termenului operează ori este dispusă cu privire la unul sau mai mulți dintre acești debitori, aceasta nu este opozabilă celorlalți codebitori, conform articolului 1.419 din Codul Civil.

Pe de altă parte, în ceea ce-l privește pe fideiușor (persoana care s-a obligat față de creditor să execute obligația, în cazul în care debitorul principal nu o execută), decăderea din termen a debitorului principal produce efecte față de fideiușor, potrivit dispozițiilor art. 2.301 din Codul Civil.

Posibilitatea decăderii debitorului din beneficiul termenului de plată este prevăzută și de dispozițiile Codului de procedură civilă, în cuprinsul art. 675 din C.pr.civ.

Conform acestor dispoziții, debitorul X este decăzut din termen dacă este îndeplinită una dintre condițiile următoare:

• debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării silite;
• debitorul risipește averea sa ;
• debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobște cunoscută sau, dacă prin fapta sa, săvârșită cu intenție sau dintr-o culpă gravă, a micșorat garanțiile date creditorului său ori nu le-a dat pe cele promise sau, după caz, încuviințate ;
• alți creditori fac executări asupra averii debitorului.

Spre deosebire de prevederile art. 1.417 din Codul Civil, dispozițiile din Codul de procedură civilă sunt aplicabile în cazul în care actul încheiat între creditor și debitor constituie titlu executoriu potrivit legii.

Pentru demararea procedurii executării silite, creanța creditorului constatată printr-un titlu executoriu trebuie să fie printre altele, exigibilă.

În cazul în care creanță nu este exigibilă, creditorul trebuie să obțină anterior, decăderea debitorului din beneficiul termenului, sens în care trebuie să dovedească că debitorul se află într-una dintre situațiile de mai sus, prevăzute de art. 675 din Codul de procedură civilă.

Mărcile comunitare – Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene

“Marca este aura credinţelor şi aşteptărilor cu privire la produs (sau serviciu), în măsură să-i confere relevanţă şi distincţie. Este extrem de puternică, întrucât depăşeşte zona caracteristicilor fizice ale produsului şi pătrunde în sfera caracteristicilor psihologice. ”

Mary Lewis – Lewis Moberly Design Agency

Componentă a proprietății industriale, marca reprezintă un semn ce permite distingerea produselor sau a serviciilor unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

La nivel național, Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, defineste notiunea de marca drept orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Pentru corecta identificare a produselor în fața consumatorilor, precum și pentru protejarea împotriva concurenței neloiale, înregistrarea mărcii în unul din registrele de mărci de la nivel național, european sau internațional devine o condiție necesară. Prin urmare, în functie de aria de acoperire dorită de beneficiarul protecției mărcii, înregistrarea poate avea loc la Oficiul Național de Proprietate Intelectuală, la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală sau la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale.

Mărcile comunitare beneficiază de protecție pe teritoriul României, potrivit prevederilor Regulamentului privind marca comunitară, mai exact a Regulamentului (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului.

Conform Regulamentului (UE) 2017/1001, pentru a fi în prezența unei mărci UE, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții :

1. semnul să fie în măsură să distingă produsele unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi ;
2. semnul distinctiv să fie reprezentat în Registrul mărcilor Uniunii Europene într-un mod care să permită publicului și autorităților competente să identifice cu claritate și precizie marca titularului.

De menționat este faptul că, titular al unei mărci UE poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv entități de drept public.

Avantajele înregistrării unei mărci comunitare

Înregistrarea mărcii la nivel european prezintă o serie de avantaje. În primul rând, marca comunitară acoperă întreg teritoriul Uniunii Europene, titularul mărcii comunitare beneficiind de protecție în oricare din statele membre ale Uniunii. Caracterul unitar al mărcii este prevazut în Capitolul I, Dispozitii Generale din Regulamentul (UE) 2017/1001. Mai mult decât atât, marca UE nu poate face obiectul unei renunțări sau a unei decizii de decădere din drepturi a titularului decât cu efect în întreaga Uniune.

Un alt avantaj al mărcii comunitare se referă la faptul că înregistrarea unei astfel de mărci nu este condiționată de o înregistrare prealabila la nivel național. Cu toate acestea, titularul unei mărci înregistrate la nivel național beneficiază de un drept de prioritate în situația în care dorește să depuna o cerere pentru înregistrarea aceleiași mărci la nivel european. Dreptul de prioritate se întinde pe o perioadă de șase luni de la data depunerii primei cereri.

Utilizarea mărcii UE în unul din statele membre determină validitatea acesteia pe întreg teritoriul Uniunii. Prin urmare, decăderea mărcii pe motiv de nefolosire pe o perioada neîntreruptă de 5 ani nu va interveni în situația în care titularul mărcii sau o altă persoană, cu consimțămantul titularului, va utiliza respectiva marcă în unul din statele membre UE:

Ce fel de mărci pot fi înregistrate la EUIPO?

Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuala oferă posibilitatea de înregistrare pentru: mărci verbale, mărci figurative, mărci figurative cu elemente verbale, mărci tridimensionale, mărci tridimensionale cu elemente verbale, mărci de pozitionare, mărci dinamice, mărci de culoare unică sau combinată, mărci sonore, mărci in mișcare, mărci multimedia și mărci holograme.

Mărcile figurative presupun utilizarea unor caractere, a unei stilizări sau a unei dispuneri nestandardizate.

Marca dinamică este compusă exclusiv dintr-o serie de elemente care se repetă cu regularitate, în timp de marca în mișcare presupune o deplasare sau o schimbare a poziției elementelor.

De la 1 octombrie 2017, poate fi înregistrată marca hologramă compusă din elemente și caracteristici holografice.

Procedura de înregistrare a mărcii UE

În ceea ce privește aspectele de ordin procedural, înregistrarea unei mărci UE cuprinde trei etape: perioada de examinare, perioada de opoziție și înregistrarea.

Cererea de înregistrare va cuprinde toate informațiile obligatorii, conform celor menționate în Regulamentul (UE) 1001/2017. Informațiile pe care trebuie să le cuprindă cererea de înregistrare a unei mărci se referă la datele care permit identificarea solicitantului, lista produselor sau a serviciilor pentru care se cere înregistrarea, respectiv o reprezentare cât mai clară a mărcii. Cererea de înregistrare face obiectul plății unei taxe de depunere pentru o clasă de produse sau servicii. Pentru depunerea unei cereri de înregistrare online, taxele încep de la 850 de Euro pentru o clasă. Dacă cererea se depune prin utilizarea unui formular tipărit, taxa va fi de 1.000 de Euro.

În situația în care cererea de înregistrare nu îndeplinește condițiile astfel prevăzute, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuala va pune în vedere solicitantului să remedieze neregulile, respectiv să efectueze plata taxei aferente înregistrării într-un termen de două luni de la primirea notificării. În situația în care neregulile nu sunt remediate în termenul stabilit, Oficiul va respinge cererea sau va considera cererea ca fiind retrasă pentru neefectuarea plății taxei de înregistrare.

Odată cu publicarea cererii de înregistrare a mărcii, orice persoană are la dispoziție trei luni pentru a formula o opoziție. Motivele ce stau la baza opoziției terților se bazează fie pe un drept anterior, fie pe invocarea unor cerințe de ordin absolut pe care marca ar fi trebuit sa le respecte. Terța persoană se bazează pe un drept anterior atunci când data de depunere a mărcii sale este anterioară datei de înregistrare a mărcii solicitantului. În situația în care opoziția privește motive absolute, acestea se vor referi, cu titlu de exemplu, la caracterul distinctiv al mărcii, la reprezentarea clară a acesteia sau la cerința ca marca să nu reprezinte o descriere a activității.

În situația în care nu se formulează nicio opoziție, iar cererea îndeplinește toate cerințele, marca va fi înregistrată, înregistrarea fiind publicată. Oficiul va emite solicitantului un certificat de înregistrare.

Durata înregistrării unei mărci UE este de zece ani cu începere de la data depunerii cererii, iar înregistrarea poate fi reînnoită pentru o perioadă de zece ani la cererea titularului mărcii sau a oricărei alte persoane autorizate în mod expres de acesta, cu condiția achitării taxelor privind cererea de reînnoire. Taxa de bază pentru reînnoirea unei mărci UE individuale este de 1.000 de Euro, respectiv 850 de Euro în situația în care plata se efectuează prin mijloace electronice.

Concedierea pentru necorespundere profesională versus concedierea pentru săvârșirea unei abateri disciplinare

Concedierea pe motiv de necorespundere profesională reprezintă un subiect delicat pentru mulți specialiști în legislația muncii, precum și pentru directorii departamentelor de Resurse Umane. Nu sunt foarte multe litigii de muncă legate de concedierea pe motiv de necorespundere profesională, iar în cele existente putem afirma că s-a creat precedentul câștigului de cauză al angajatului întrucât angajatorii deseori confundă noțiunea de „necorespundere profesională”cu cea de „abatere disciplinară” și nu respectă în mod corespunzător procedura, respectiv condițiile specifice acestui motiv de concediere.

În cele ce urmează, vom încerca să redăm în mod succint ceea ce diferențiază cele două noțiuni – abatere disciplinară versus necorespundere profesională, precum și procedura specifică în cazul în care angajatul ajunge în situația necorespunderii profesionale.

1.  Noțiuni

În Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, la art. 61 sunt specificate cele două motive de concediere ce țin de persoana anagajatului pe care le vom analiza. La litera a) avem cazul în care salariatul săvârșește o abatere disciplinară gravă sau abateri repetate, iar la litera d) cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.

Astfel, în ceea ce privește abaterea disciplinară, lucrurile nu sunt foarte complicate, în condițiile în care Codul Muncii oferă o definiție expresă a termenului la art. 247, alin. 2-abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Însă, în cazul necorespunderii profesionale, Codul Muncii nu ne mai oferă o definire expresă a termenului, lasând jurisprudența să se pronunțe. Astfel, s-a statuat că „necorespunderea profesională reprezintă o împrejurare de natură obiectivă sau subiectivă care conduce ori este aptă să conducă la obţinerea unor performanţe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aştepta de la salariat şi presupune necunoaşterea regulilor specifice unei funcţii, meserii sau profesii”(Decizia 605/2016 -Curtea de Apel București).

Din definițiile celor două noțiuni putem observa principalele diferențe, după cum urmează:

Astfel, diferența majoră între cele două noțiuni rezidă în existența culpei salariatului. Dacă în cazul abaterii disciplinare existența culpei este factorul determinant pentru aplicarea majorității sancțiunilor reglementate de art. 248 din Codul Muncii, în cazul necorespunderii profesionale nu putem vorbi de existența acesteia, având în vedere că necorespunderea reprezintă o stare de fapt obiectivă.

De asemenea, dacă în cazul abaterii disciplinare, în urma procedurii de cercetare disciplinară prealabile angajatorul poate aplica sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă chiar și în cazul existenței unei singure abateri, dacă aceasta este gravă, jurisprudenţa subliniază că necorespunderea profesională nu poate fi raportată la un singur moment, ci la o anumită perioadă de timp în executarea contractului de muncă.

Astfel, necorespunderea profesională trebuie înțeleasă ca fiind o necunoaștere suficientă a ceea ce presupune o anumită funcție sau meserie ori o neputință a salariatului de a executa atribuțiile specifice postului. Printre motivele care conduc la această stare de fapt se numără lipsa perfecționării salariatului, sau chiar reducerea capacității acestuia de muncă, intervenită la un moment dat în timpul executării contractului de muncă.

Raportat la această situație de fapt, angajatorul are obligația de a iniția procedura de evaluare prealabilă în conformitate cu cele stabilite în regulamentul intern sau în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, după caz.

2. Cercetarea disciplinară vs. evaluarea prealabilă a angajatului

Articolul 63 din Codul Muncii reglementează obligația cercetării disciplinare prealabile de către angajator în cazul abaterii disciplinare și evaluarea prealabilă a angajatului care nu corespunde profesional locului de muncă, în situația în care intervine necorespunderea profesională a acestuia.

Folosirea termenilor nu este accidentală. Cercetarea disciplinară reprezintă procedura reglementată de art. 251 din Codul Muncii. Aceasta presupune convocarea în scris a salariatului la sedința de cercetare disciplinară, care are ca obiect o serie de presupuse abateri disciplinare ce sunt aduse la cunoștință acestuia, a priori, prin intermediul actului de convocare.

Astfel, cercetarea disciplinară este supusă unei serii de limitări, atât din perspectiva temporară, cât și din perspectiva faptelor care pot reprezenta obiectul analizei comisiei de cercetare.

În acest sens, pot fi supuse analizei comisiei de cercetare exclusiv faptele care au fost săvârșite de către salariat în ultimele 6 luni, limită care nu se întâlnește în cazul unei posibile necorespunderi profesionale, având în vedere că este atributul angajatorului de a stabili criteriile în baza cărora se va face evaluarea prealabilă a salariatului, inclusiv din perspectiva perioadei care va fi supusă evaluării.

Mai mult, în cadrul ședinței de cercetare disciplinară se va analiza de către comisia de cercetare în ce masură salariatul a încălcat cu vinovăție obligațiile stabilite prin contractul de muncă, fișa postului, regulamentul intern ori prin alte politici interne la nivel de companie, încercând să se stabilească dacă acesta a conștientizat sau nu riscul și consecințele faptelor sale. În niciun moment comisia de cercetare nu va analiza și competențele sale ori gradul de pregătire, salariatul având posibilitatea de a formula şi susţine toate apărările pe care acesta le consideră în favoarea sa, pentru a-și proba nevinovăția. De asemenea, salariatul care se află în procedura prealabilă de cercetare disciplinară are dreptul de a fi asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este, după caz.

În cazul necorespunderii profesionale, Codul Muncii stabilește doar faptul că procedura evaluării prealabile este stabilită prin contractul colectiv de muncă sau, în lipsa acestuia prin regulamentul intern, fara a stabili modalitatea de efectuare a acestei evaluări.

În lipsa acestor reglementări, jurisprudența a statuat că procedura evaluării prealabile și implicit criteriile după care se va realiza trebuie să fie introduse în regulamentul intern daca nu există un contract colectiv de muncă și aduse la cunostința angajatului, conform art. 17 alin. (3) din Codul Muncii. Astfel, criteriile evaluării salariatului trebuie introduse în contractul individual de muncă, ceea ce presupune în mod obligatoriu consimțământul angajatului.

Procedura de evaluare presupune în mod necesar examinarea salariatului, verificarea aptitudinilor și cunoștințelor sale profesionale, la fel ca la încadrarea în muncă sau la promovarea sa. Astfel, când se va face evaluarea, angajatorul trebuie să se raporteze la fișa postului, respectiv la atribuțiile specifice poziției ocupate în cadrul societății. Este important de subliniat faptul că printre criteriile pe baza cărora se va face evaluarea, nu vor putea fi regăsite elemente care nu țin de natura postului salariatului.

Jurisprudența a stabilit că evaluărea nu poate fi  facută în mod general întregului personal, de exemplu, o evaluare anuală făcută de personal necalificat, directori etc. Respectiva evaluare trebuie să fie determinată de constatarea unor performanțe scăzute, nu de un raport general pe care-l face firma pentru a-și stabili productivitatea. Având în vedere cele expuse, va trebui să se organizeze o comisie în vederea verificării faptului că angajatul și-a pierdut sau nu întrunește aptitudinile profesionale. Această comisie va face o examinare scrisă, orală, practică, pe baza unor probe solide, iar „hotărârea dispusă va avea caracter consultativ pentru anagajator, numai acestuia din urmă revenindu-i competenţa de a decide concedierea, însă decizia trebuie să aibă la bază criterii obiective şi verificabile care să ateste fără dubiu că salariatul nu corespunde profesional funcţiei sau meseriei pe care o exercită”.(Decizia 605/2016- Curtea de Apel Bucuresti).

Angajatorul trebuie să fie conștient de faptul că această necorespundere profesională determină concedierea doar atunci când  nu mai este posibilă remedierea sub nicio formă a situației profesionale în care se află angajatul. Astfel, nu poate fi neglijat dreptul anagajatului de a ocupa o alta funcție în unitate, dacă aceasta există și el este calificat pentru respectiva poziție.

3. Dreptul angajatului de a fi informat cu privire la existența unui post vacant, doar în cazul constatării necorespunderii profesionale

Conform Codului Muncii, în cazul în care ulterior evaluării se constată de catre angajator că respectivul salariat nu mai corespunde profesional poziției ocupate, acesta are obligația de            a-i propune salariatului în cauză alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau în cazul în care nu dispune de locuri de muncă, va solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii sale profesionale.

Această obligație nu este întâlnită în cazul abaterii disciplinare, lucru firesc, de altfel,  pentru că în prima situație nu se pune problema că salariatul nu ar mai deține cunoștințele necesare sau nu ar mai avea pregătirea necesară pentru a-și desfășura activitatea profesională în mod optim, ci este vorba despre analizarea unor posibile abateri disciplinare de tipul absentării nemotivate de la locul de muncă, aproprierii unor bunuri proprietate a companiei, existenței unui comportament necorespunzător la locul de muncă, analiză care se va raporta inclusiv la gradul de vinovăție a salariatului.

4. Concluzii

Având în vedere cele de mai sus, putem concluziona că necorespunderea profesională este o cauză de concediere neimputabilă angajatului, care se raportează la evoluția regresivă a acestuia în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor de serviciu, la imposibilitatea acestuia de a atinge pragul de eficiență stabilit prin fișa postului, carențe profesionale care trebuie dovedite de angajator prin fapte obiective sau repetate în cadrul unei evaluări prealabile transparente și clare realizate pe baza unor criterii concrete și bine definite.

În consecință, aceasta nu trebuie confundată cu abaterea disciplinară care reprezintă neîndeplinirea obligațiilor de serviciu în mod culpabil de către angajat, fie ea și accidentală, dar prezentând o anumită gravitate și care determină cercetarea preabilă și implicit, aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de Codul Muncii.

Interesul Legitim al Operatorului – temei legal pentru prelucrarea datelor cu caracter personal

(i)  Scurt istoric

Necesitatea prelucrării datelor cu caracter personal a apărut încă din cele mai vechi timpuri, împrejurare care a condus la reglementarea unor dispoziții legale în baza cărora operatorii să poată prelucra datele personale în mod legal.

În anul 1980 se încearcă pentru prima dată reglementarea colectării datelor cu caracter personal prin Orientările OCDE privind protecția vieții private și a fluxurilor transfrontaliere de date cu caracter personal.

În 1981 apare oficial și de sine stătătoare noțiunea de “protecția datelor cu caracter personal“, stipulată în Convenția nr. 108 a Consiliului Europei, fără să fie furnizate și temeiurile detaliate privind prelucrarea.

Directiva 95/46/CE a fost adoptată în 1995 și a fost legiferată pe baza Orientărilor OCDE și a Convenției 108. Cu această ocazie, s-au detaliat temeiurile privind prelucrarea datelor cu caracter personal, printre care și posibilitatea operatorilor de a prelucra datele persoanelor vizate în baza intereselor lor legitime.

În 2018, Directiva 95/46/CE a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Regulamentului (UE) General privind Protecția Datelor nr. 679/2016 („Regulament”). Necesitatea Regulamentului a rezultat din dezvoltarea tehnologică și aplicarea unitară în toate statele membre a unor dispoziții legale privind protecția datelor în scopul consolidării dreptului la viață privată a persoanelor fizice în noua eră digitală.

(ii) Analiza dispozițiilor legale

Conform art. 6 din Regulament, prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin unul dintre cele 6 temeiuri juridice, printre care și interesul legitim. Interesul legitim este unul dintre cele mai flexibile temeiuri legale pentru prelucrarea datelor cu caracter personal.

În cele ce urmează vom trata interesul legitim în cadrul activităților de marketing direct prin e-mail, oferind scurte îndrumări pentru efectuarea testului de echilibru.

Interesul Operatorului

În primul rând, arătăm că interesul este diferit de scopul operatorului. Prin interesul operatorului trebuie să înțelegem contextul pe care acesta îl are în vedere pentru prelucrarea datelor, iar prin scop trebuie înțeles motivul specific al acestuia.

De exemplu, o clinică medicală poate avea un interes în asigurarea sănătății și securității personalului care lucrează în condiții periculoase. În acest sens, clinica poate avea ca scop punerea în aplicare a unor proceduri specifice de depozitare și distrugere a unor medicamente care justifică prelucrarea unor anumite date cu caracter personal.

Natura interesului poate varia, astfel că în anumite situații, operatorii economici sunt nevoiți să prelucreze date cu caracter personal pentru a-și îndeplini unele sarcini legate de activitatea lor curentă. Prelucrarea datelor într-un astfel de context nu poate fi justificată de o obligație contractuală sau legală, obligându-i să prelucreze unele date cu caracter personal în baza intereselor lor legitime.

Niciunul dintre cele șase temeiuri legale nu are prioritate față de celălalt, iar operatorii trebuie să utilizeze întotdeauna acel temei care este cel mai potrivit unei anumite situații, având în vedere natura și scopul prelucrării.

În cazul în care operatorul înțelege să-și întemeieze prelucrarea pe interesele sale legitime trebuie să se asigure că acestea sunt justificate și că nu afectează în mod grav interesele sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor fizice.

Interesele operatorului ar putea fi justificate atunci când: (i) prelucrarea nu este cerută de lege, ci oferă un beneficiu operatorului; (ii) impactul asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei sunt minime; (iii) persoana se așteaptă ca datele sale să fie prelucrate în acest mod; (iv) agasarea inutilă a persoanei printr-o cerere de consimțământ, mai ales atunci când este puțin probabil ca aceasta să se opună prelucrării.

Cu toate acestea, atragem atenția asupra faptului că deși uneori interesul legitim poate reprezenta o bază adecvată pentru prelucrarea datelor, nu este întotdeauna cea mai ușoară opțiune, deoarece impune operatorilor mai multă responsabilitate pentru a justifica prelucrarea și impactul asupra persoanelor. Concret, atunci când prelucrarea se bazează pe acest temei legal, operatorul trebuie să efectueze o evaluare a riscurilor pentru a demonstra că prelucrarea în baza acestui temei este adecvată.

Vom arăta succint, în cele ce urmează,  condițiile în care operatorul se poate folosi de interesele sale legitime în cadrul activităților de marketing direct prin intermediul poștei electronice:

Folosirea interesului legitim în scop de marketing direct prin e-mail

Conform considerentului 47 din Regulament, prelucrarea de date cu caracter personal care are drept scop marketingul direct poate fi considerată ca fiind desfășurată pentru un interes legitim.

O reglementare asemănătoare regăsim și în art. 12 alin. (2) din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice, prin care se arată că operatorii pot transmite comunicări directe prin intermediul poștei electronice.

Astfel, marketingul direct poate fi definit ca fiind o formă de publicitate care se adresează unor clienți deja existenți, prin transmiterea către aceștia de mesaje adaptate necesităților lor, pe baza unor tranzacții anterioare și a datelor adunate.

Spre exemplu, o societate din industria automotive dorește să trimită materiale despre noile aplicații software ce pot fi instalate pe autovehicule, prin e-mail, clienților care au cumpărat un anumit model de autovehicul, pe care se pot instala aplicațiile.

Societatea respectivă își poate fundamenta transmiterea unor astfel de mesaje în scopul de a spori siguranța șoferului și a pasagerilor / confortul șoferului etc. Ulterior, societatea va trebui să analizeze dacă e-mailului clientului poate fi folosit și în acest scop și dacă clientul se așteaptă să primească astfel de mesaje, având în vedere relația lor anterioară.

Putem observa că mesajele transmise de către operator trebuie să se refere la produse sau servicii similare cumpărate de către persoana vizată și comercializate de către operator.

Un alt exemplu ar fi transmiterea de e-mailuri către clienții care au cumpărat anterior cămăși, prin care li se prezintă un set de accesorii (butoni) – o astfel de prelucrare poate fi fundamentată pe interesul legitim al operatorului.

În toate cazurile, prelucrarea datelor cu caracter personal care are drept scop marketingul direct trebuie să aibă loc doar după efectuarea testului de echilibru și implementarea unor măsuri tehnice și organizatorice adecvate.

Cu ocazia efectuării testului de echilibru, considerăm că trebuie evitate aprecierile asupra beneficiilor pe care clientul le-ar avea în urma primirii unor anumite oferte, cu excepția situației când există dovezi foarte clare ale preferințelor lor (profilare).

La efectuarea testului de echilibru, operatorii trebuie să aibă în vedere cel puțin: (i) clienții se așteaptă ca datele lor să fie folosite în acest mod; (ii) factorul potențial de neplăcere cauzat de mesajele de marketing nedorite; (iii) efectul asupra clienților raportat la frecvența transmiterii unor astfel de mesaje.

În situația în care în urma testului de echilibru se constată că datele nu pot fi prelucrate în scop de marketing, operatorii au totuși posibilitatea de a prelucra datele dacă au obținut în prealabil consimțământul clientului de a-i folosi datele în acest mod.

Fundamentarea interesului legitim al operatorului pentru prelucrarea datelor în scop de marketing direct atunci când s-a obținut deja consimțământul clientului pentru a-i prelucra datele în scop de marketing ar fi un exercițiu inutil și ar putea cauza confuzii atât pentru clienți (având în vedere obligativitatea informării), cât și pentru autoritatea de supraveghere (în cazul unui control).

Atunci când datele cu caracter personal sunt prelucrate în baza intereselor legitime ale operatorilor, o atenție deosebită trebuie acordată dreptului la opoziție.

Trebuie reținut că Regulamentul oferă în mod expres clientului dreptul de a se opune prelucrării datelor sale cu caracter personal în scop de marketing direct, ceea ce conduce la obligativitatea operatorului de a-l informa cu privire la acest drept.

Mai mult, clientul trebuie să aibă posibilitatea de a obiecta într-un mod rapid și cât mai eficient, cum ar fi accesarea unui link prin care se dezabonează, ceea ce-i va conferi certitudinea că operatorul nu îi va mai transmite pe viitor mesaje de marketing direct.

Testul de echilibru

Așa cum am arătat pe parcursul acestui articol, operatorii au obligația de a efectua un test de echilibru ori de câte ori vor prelucra date cu caracter personal în scopul intereselor lor legitime.

Prin efectuarea testului de echilibru, operatorul va putea demonstra faptul că prelucrarea în baza acestui temei este cea mai adecvată și că sunt respectate interesele sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor vizate.

Concret, operatorul va lua în considerare dacă interesele sau drepturile și libertățile persoanei vizate nu sunt în contradicție cu interesele urmărite de el, iar atunci când se constată o suprapunere a intereselor, dacă există vreun prejudiciu potențial care ar putea să apară ca rezultat al prelucrării.

Cele trei etape ale evaluării interesului legitim sunt:

1. Identificarea interesului legitim (interesul trebuie să fie actual și nu ipotetic);
2. Efectuarea unui test de necesitate (trebuie arătat de ce prelucrarea este necesară și dacă nu există o cale mai facilă pentru prelucrare);
3. Efectuarea unui test de echilibru (trebuie văzut impactul prelucrării asupra persoanelor vizate).

Uneori rezultatul testului poate fi neclar, astfel că este recomandat ca operatorul să implementeze măsuri tehnice și organizatorice suplimentare și să reia testul pentru a putea se asigura că drepturile persoanelor vizate sunt protejate (ex. oferirea unui mecanism prin care persoana vizată se poate exclude voluntar de la prelucrare).

În cazul în care rezultatul testului este unul nefavorabil, în sensul că operatorul nu se poate folosi de interesele sale legitime pentru a prelucra datele cu caracter personal ale persoanelor vizate, va trebui să opteze pentru un alt temei legal.

Astfel, pentru a asigura legalitatea prelucrării, aceasta se poate realiza și în baza altor temeiuri juridice, precum:

1. Consimțământ – persoana vizată și-a dat acordul pentru ca datele sale să fie prelucrate pentru un anumit scop specific;
2. Contract – prelucrarea este necesară în vederea executării contractului;
3. Obligație legală – prelucrarea este necesară pentru ca operatorul să se conformeze cu dispozițiile legale;
4. Interes vital – prelucrarea este necesară pentru interesele vitale ale persoanei vizate sau ale altei persoane fizice;
5. Interes public – prelucrarea este necesară pentru a îndeplini o sarcină de interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul.

Factorii care pot ajuta operatorii să prelucreze datele în baza intereselor lor legitime

• Interesul legitim al operatorului poate fi critic pentru buna desfășurare a afacerii;
• Nu există o altă cale pentru prelucrarea datelor sau, deși există, efortul operatorului ar fi disproporționat;
• Clienții se așteaptă să primească comunicări directe de la operator.

 Factorii care pot împiedică operatorii să prelucreze datele în baza intereselor lor legitime

• Efectele negative asupra intereselor sau drepturilor și libertăților fundamentale ale clienților;
• Afacerea operatorului este dominantă, iar clientul nu are de ales;
• Prelucrarea ar putea fi percepută ca neobișnuită;
• Nu se oferă clienților posibilitatea de a se opune prelucrării într-un mod rapid și eficient.

(iii) Concluzii

Evaluarea corespunzătoare a intereselor operatorului vs. interesele sau drepturile și libertățile persoanelor vizate este necesară, având în vedere că  interesul operatorului nu înseamnă întotdeauna că prelucrarea poate avea loc în baza acestui temei legal.

20 noiembrie 2018 – termenul limită până la care se poate solicita instanțelor de judecată soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001

Data de 20 noiembrie 2018 reprezintă termenul limită până la care persoanele ale căror dosare au fost transmise Secretariatului  Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor  anterior datei de 20 mai 2013, pot solicita instanței soluționarea acestora conform prevederilor Legii nr. 165/2013.

Pentru înțelegerea modalității de calcul a termenelor mai sus învederate, este important de menționat data la care a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist in Romania.

Astfel, Legea nr. 165/2013 a fost publicata in Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013 si,  raportat la dispozitiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative – republicată, a intrat în vigoare în termen de 3 zile calendaristice de la publicarea sa în Monitorul Oficial,  respectiv  la data de 20.05.2013.

În consecință, această dată reprezintă punctul de plecare pentru calculul termenului ce se implineste la data de 20 noiembrie 2018, după cum urmează:

Potrivit alin.1 al art. 34 din Legea nr. 165/2013: “Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.”

În măsura în care dosarele constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost soluționate în termenul de 60 de luni prevazut anterior, respectiv  20 mai 2018, persoanele îndreptatite pot solicita instantei soluționarea acestora.

Edificatoare în acest sens sunt dispozitiile  alin. 2 al art. 35 din același act normativ, potrivit cărora, “ În cazul în care entitatea investită de lege nu emite decizia în termenele prevazute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătoreşti prevăzute la alin. (1) in termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.”

Așadar, în cazul acestei categorii de dosare, acțiunile pot fi promovate într-un termen de maxim 6 luni calculat de la data expirării celui de 60 de luni (20 mai 2018), termen care se împlinește la data de 20 noiembrie 2018.

Pentru promovarea unei astfel de acțiuni este esențială stabilirea momentului la care dosarul a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru obținerea acestor date, persoanele interesate pot consulta pagina de internet a A.N.R.P, ori solicita instituției datele în discuție printr-o cerere întemeiată pe dispozitiile art. 34 alin.3 din Legea nr. 165/2013.

În măsura în care persoana îndreptățită va promova o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 34 alin.1 din Legea nr. 165/2013, este important de știut că:

1. Instanța competentă este Tribunalului București, Secția Civilă, potrivit dispozițiilor art. 35 alin.1, si respectiv alin. 2 din Legea nr. 165/2013;
2. Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are calitate procesuală pasivă raportat la dispozițiile art. art. 34 lit. g) coroborat cu art. 17 din  Legea nr. 163/2003.
3. În cadrul unui astfel de litigiu, instanța se va pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, dupa caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, conform prevederilor art. 35 alin.3.

Concluzionând, nerespectarea termenului de 20 noiembrie 2018 atrage decăderea persoanei interesate din dreptul de a mai  solicita instanței solutionarea dosarului pe această cale și de a finaliza procedura de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite.

Din 25 mai 2018 intra in vigoare Regulamentul european privind protectia datelor cu caracter personal. Ce masuri trebuie sa adopte companiile?

Regulamentul 2016/679 al Uniunii Europene privind datele cu caracter personal (« Regulamentul ») va produce efecte asupra activitatii companiilor din Romania si din toate statele (nu doar cele europene) care prelucreza date cu caracter personal ale cetatenilor UE, începând cu data de 25 mai 2018.

Deja discutat in mediile de specialitate, Regulamentul UE apare ca urmare a nevoii de a sancționa exploatarea de date ce excede scopurilor pentru care au fost preluate și absența considerației față de intimitatea datelor unei persoane si conține obligații a căror nerespectare atrage sancțiuni însemnate.

Cum pot, asadar, persoanele (fizice sau juridice) care „prelucrează” date cu caracter personal să se pregătească pentru acest moment?  Cine intra sub incidența prevederilor Regulamentului?

Potrivit Regulamentului, acesta se aplică tuturor „operatorilor”, adică persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau alt organism care, singur sau împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal. Referitor la datele cu caracter personal, acestea reprezintă orice informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.

Mediul de afaceri este platforma cea mai uzuală de ”stocare” și utilizare a datelor cu caracter personal și este, în consecință, cel care definește noțiunea de împrumut de date, în baza Regulamentului.

 Sanctiuni

 Încălcarea unora dintre obligațiile care țin de protecția datelor cu caracter personal ar putea rezulta în aplicarea unor sancțiuni de către A.N.S.P.D.C.P. constând în pana la 4% din cifra de afaceri anuală.

Ce obligatii vor avea companiile si organizatiile, incepand cu data de 25 mai 2018?

În primul rând, operatorii vor avea :

• obligația să își desemneze/ recruteze un „data protection officer”, care trebuie să îndeplinească condiții privind experiența profesională
• obligatia portabilității datelor: asigurarea unui format al datelor care să permită subiectului să solicite oricând o copie a datelor și a transferului facil al datelor de la un operator la altul, aspect care influențează dinamica pieței de afaceri prin cel mai important factor: competitivitatea. Astfel, există riscul foarte mare ca cel care refuză un transfer de date la un alt operator, pe motivul antemenționat, să fie protagonist al unor anchete privind abuzul de putere
• obligatia efectuarii unei evaluări a impactului asupra datelor cu caracter personal în cazul prelucrărilor riscante
• dar si asigurarea protecției datelor începând cu momentul conceperii și în mod implicit (art. 25 din Regulament).
• prelucrarea datelor cu caracter personal se poate face numai dacă există acord pentru prelucrare din partea utilizatorului, care trebuie să fie liber, specific, informat și neechivoc. Solicitarea acordului trebuie să se facă separat de alte clauze contractuale, folosindu-se un limbaj clar și precis. Acordurile pentru prelucrare care au fost date până la intrarea în vigoare a Regulamentului rămân valabile, însă numai dacă îndeplinesc cerințele de mai sus. Sarcina probei privind dovedirea existenței acordului pentru prelucrare aparține operatorului
• referitor la obligația de notificare privind corecta prelucrare, aceasta presupune că operatorii trebuie să furnizeze informații persoanelor vizate, la momentul obținerii datelor cu caracter personal
• in plus, în ceea ce privește dreptul de a solicita informații despre datele cu caracter personal procesate despre propria persoană, „dreptul de a fi uitat”, dreptul de a obține corectarea datelor inexacte, operatorul trebuie să răspundă acestor solicitări, ca regulă, în termen de o lună.

Operatorii vor asigura mecanisme clare pentru a îndeplini aceste obligații. Informațiile vor trebui să fie furnizate gratuit, cu excepția cazului în care solicitarea persoanei vizate de prelucrare este „vădit excesivă”.

Sectoarele cele mai expuse

 Cea mai afectată nișă ar fi cea a afacerilor online, în special a celor din sectoarele de analiză, publicitate și media, unde păstrarea confidențialității datelor nu este o practica curenta și unde includerea de identificatori online va afecta semnificativ activitatea acestora și va obliga la pseudonimizare.

Măsuri recomandate, pentru a evita suportarea de sancțiuni

Fiind avute în vedere toate cele expuse, considerăm necesar  să se stabilească un cadru organizational riguros cu privire la protecția datelor cu caracter personal, constând în măsuri concrete de monitorizare și evaluare a activității de prelucrare de date (inclusiv instruirea angajatilor).

În acest sens, verificarea legalității procesării datelor ar trebui să fie realizata periodic, în special în această perioadă anterioară intrării în vigoare a Regulamentului, pentru ca „tranziția” să nu vină însoțită de sancțiuni.

Material redactat de specialistii Casei de Avocatura Ionescu si Sava in colaborare cu studentii la Drept participanti la editia 2017 a « Ionescu si Sava Summer Academy » – Bianca Maria Rusu (Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iasi) si Dorin – Lucian Giurgi (Universitatea Babeș-Bolyai – Cluj – Napoca). 

CALATORESTI CU AVIONUL? AFLA CE DREPTURI AI, DAR SI CUM SE POT APARA COMPANIILE AERIENE IMPOTRIVA ABUZURILOR-MATERIAL REALIZAT DE AVOCAT BEATRICE STOICA

   PREJUDICII CONSTAND IN PIERDEREA IREVERSIBILA A TIMPULUI

– un articol destinat atat companiilor de transport aeriene, cat si pasagerilor acestora –

Intentionati sa calatoriti cu avionul in interes de serviciu sau sa plecati intr-o vacanta pentru care v-ati achizitionat bilete de avion catre destinatia dorita?

Sau, dimpotriva, sunteti o companie aeriana care doreste sa imbunatateasca modul de abordare a solicitarilor de despagubiri primite din partea pasagerilor sai? Ei, bine, cu toate ca in aer nu ne putem “lovi de un ambuteiaj”, exista, insa, si situatii ce ne pot afecta buna dispozitie inainte de calatorie, precum refuzul la imbarcare in aeronava, intarzieri sau chiar anulari ale zborului rezervat.

Pentru aceste evenimente, de principiu imputabile transportatorului aerian, au fost instituite la nivelul Uniunii Europene anumite drepturi pentru pasagerii prejudiciati, detaliate in Regulamentul CE nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune in materie de compensare si de asistenta a pasagerilor in eventualitatea refuzului la imbarcare si anularii sau intarzierii prelungite a zborurilor si de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91, la care ne vom referi in cele ce urmeaza ca “Regulament”.

Acest Regulament european se aplica tuturor pasagerilor care dispun de o rezervare confirmata in scris (inclusiv prin mijloace electronice acceptate) pentru zborul respectiv si care se prezinta pentru imbarcare conform instructiunilor date de transportatorul aerian.    De asemenea, pentru a fi aplicabil Regulamentul, este necesar ca aeroportul de pe care are loc plecarea sau cel de destinatie, sa se afle pe teritoriul Uniunii Europene sau compania aeriana sa fie inregistrata intr-un stat membru al Uniunii Europene.

Plecand de la premisa ca, de cele mai multe ori, pasagerii fie nu isi cunosc drepturile, fie nu au suficient timp la dispozitie pentru a se documenta complet asupra conditiilor de acordare a acestor drepturi, prezentul material are scopul de a realiza o prezentare succinta, dar concludenta, a conditiilor de acordare a respectivelor drepturi.

De asemenea, in masura in care reprezentati o companie aeriana, din recomandarile cuprinse in articol si din exemplele jurisprudentiale descrise, veti observa cum sunt interpretate si aplicate aceste drepturi de catre instantele de judecata din Romania, astfel incat sa puteti lua masuri, pe de o parte, pentru a preveni cazurile vatamatoare si, pe de alta parte, pentru a evita abuzurile unora dintre pasagerii care exercita aceste drepturi in alt scop decat cel in care au fost instituite.

Evenimentele din care decurg drepturi pentru pasageri:

• Refuzul la imbarcare impotriva vointei pasagerilor

Refuzul la imbarcare reprezinta o masura luata de operatorul de transport aerian in mod arbitrar impotriva unui pasager care a indeplinit toate conditiile cerute in vederea imbarcarii in aeronava.

Un exemplu deloc rar ar fi situatia in care, unui pasager cu rezervare confirmata pe un anumit zbor, sa nu i se permita accesul in aeronava motivat de inexistenta unui loc disponibil.

In aceste cazuri, de “suprarezervare”, in primul rand, compania aeriana are obligatia de a cauta voluntari care sa renunte la locurile lor, in schimbul unor indemnizatii pe care transportatorul si persoana voluntara le vor agrea inainte ca transportatorul sa refuze imbarcarea altor pasageri impotriva vointei acestora.

In ipoteza in care nu exista voluntari suficienti, compania va fi nevoita sa refuze imbarcarea pasagerilor ramasi fara loc, acestia avand insa dreptul la compensare (mai exact la primirea sumei de 250 euro/400 euro/600 euro in functie de distanta zborului) pentru prejudiciul produs si la oferirea asistentei constand in rambursarea pretului biletului sau asigurarea unui zbor de retur; redirectionarea catre destinatia finala, fie in cel mai scurt timp posibil, fie la o data ulterioara, la alegerea pasagerului; precum si dreptul la deservire (mese, bauturi racoritoare, cazare hoteliera, transport de la aeroport la locul cazarii, doua apeluri telefonice gratuite, expediere mesaje prin telex, fax sau e-mail).

Insa, acest comportament al companiei aeriene nu va fi sanctionat daca refuzul priveste o greseala, omisiune din partea pasagerilor sau un comportament neadecvat, precum: pasagerul are o atitudine violenta ce pune in pericol siguranta zborului sau a celorlalti pasageri; refuzul e determinat de starea de sanatate a pasagerului; pasagerul se afla intr-o stare de ebrietate ori, situatia cel mai des intalnita: pasagerul nu prezinta/detine documentele de calatorie corespunzatoare. In acest ultim caz, s-ar incadra si situatia in care pasagerul care calatoreste cu un animal de companie nu poseda documentatia de calatorie necesara pentru acesta, caz in care transportatorul are dreptul deplin de a refuza imbarcarea pasagerului.

In acest sens, trebuie precizat ca in legislatia romana este prevazuta obligatia companiilor de transport aerian de a nu aduce in Romania cetateni straini fara documente de trecere a frontierei, inclusiv fara vize sau permise de sedere valabile.

Totusi, daca pasagerilor li se refuza imbarcarea ca urmare a unei erori a personalului de la sol (agentii de handling) la verificarea documentelor de calatorie ale acestora (inclusiv a vizelor), aceasta situatie constituie un refuz la imbarcare, ce da dreptul pasagerilor la compensatie.

Exista si situatii precum cea in care unui pasager care detine un cupon de calatorie incluzand un zbor – dus si un zbor de intoarcere nu i se permite sa se imbarce pe zborul de retur deoarece nu s-a imbarcat pentru zborul de plecare nu constituie un refuz la imbarcare in sensul Regulamentului european.

In acest context, se poate afirma ca din lipsa de diligenta, pasagerii nu citesc termenii si conditiile de calatorie continute in contractul de transport aerian, unde, conform regulilor si recomandarilor IATA, in majoritatea cazurilor se regaseste si o prevedere care anuleaza dreptul de zbor al pasagerului care nu respecta ordinea de utilizare a segmentelor de zbor.

Din experienta de lucru avuta in astfel de litigii, putem concluziona ca opinia majoritara a instantelor cu privire la cazuri precum cel tocmai mentionat a fost in sensul in care, daca nu exista o informare prealabila a transportatorului din partea pasagerului cu privire la imposibilitatea prezentarii acestuia la zborul-dus, prezentandu-se doar la zborul de retur, compania aeriana este indreptatita sa nu permita imbarcarea pasagerului in cauza, raportat la termenii si conditiile in care a fost achizitionat biletul.

Asadar, in astfel de cazuri, refuzul la imbarcare din partea companiei aeriene este indreptatit, constituind, intr-adevar, o exceptie si nu da nastere la drepturile prevazute de Regulamentul European

• Anularea zborului

 In ceea ce priveste anularea unui zbor, o serie de litigii rezulta din confuzia pe care o fac pasagerii intre anularea unui zbor pentru care aveau o rezervare cu anularea biletului de calatorie. Este important, asadar, sa clarificam ca doar in cazul anularii unui zbor din culpa transportatorului sunt incidente normele Regulamentului european in materia compensatiilor si nu si in cel de-al doilea caz, cand anularea biletului e determinata de culpa pasagerului.

Astfel, anularea unui zbor este definita ca neefectuarea unui zbor planificat anterior pentru care s-a rezervat cel putin un loc, mai exact, planificarea zborului initial este abandonata de catre transportator.

Daca zborul este anulat, compania aeriana trebuie sa ofere pasagerilor posibilitatea alegerii intre rambursarea costului biletului in termen de sapte zile sau un zbor de intoarcere, redirectionarea, in conditii de transport comparabile, spre destinatia finala cat mai repede posibil, sau redirectionarea la o data ulterioara, la alegerea pasagerului, sub rezerva existentei unor locuri disponibile. Daca este necesar, pasagerii au dreptul si la deservire (li se ofera hrana, bauturi racoritoare, apeluri telefonice, cazare, transport pana la locul de cazare, daca este cazul).

De asemenea, in cazul anularii zborului, pasagerii sunt indreptatiti la compensatii, cuprinse intre 250 euro – 600 euro in functie de distanta zborului, cu exceptia cazurilor in care pasagerul a fost informat despre anulare cu suficient timp inainte, conform mentiunilor din Regulament.

Foarte important pentru transportatorul aerian este ca acesta sa cunoasca faptul ca sarcina probei in ce priveste faptul si momentul informarii ii revine, iar in situatia in care acesta nu poate dovedi ca a realizat o informare corespunzatoare, va datora pasagerului compensatia prevazuta de Regulament.

Chiar si in cazurile in care pasagerii achizitioneaza biletele de calatorie prin intermediul  agentiilor de voiaj si nu direct de la compania care opereaza zborul, iar informarea cu privire la anularea zborului a fost facuta de companie catre agentie, insa informarea nu a ajuns la pasager din motive imputabile agentiei, de cele mai multe ori tot compania aeriana este considerata raspunzatoare pentru plata compensatilor, urmand ca aceasta sa se indrepte impotriva agentiei in cauza pentru recuperarea prejudiciului.

Or, dat fiind contextul international in care opereaza companiile de transport aerian, de multe ori formularea unei actiuni in regres in contradictoriu cu agentia de voiaj se poate dovedi destul de dificila si costisitoare, ceea ce conduce de cele mai multe ori la insusirea pierderilor.

Prin urmare, recomandabil pentru companiile aeriene ar fi ca acestea sa realizeze o informare directa a pasagerilor ori sa se asigure ca acestia au fost informati in mod corespunzator de catre agentiile de voiaj, solicitand o dovada in acest sens, tocmai pentru a se asigura de respectarea acestui drept si a evita consecintele vatamatoare.

O informare corespunzatoare presupune o comunicare scrisa in care sunt precizate normele de compensare si de asistenta la care pasagerii au dreptul, explicandu-le detaliat in scris drepturile acestora in cazul respectiv.

In acest sens, este esential ca transportatorul sa urmeze intocmai dispozitiile Regulamentului, fara a se “abate” de la continutul acestora, si anume de a nu oferi pasagerilor informatii incorecte, inselatoare sau partiale cu privire la drepturile lor, intrucat este posibil ca acest lucru sa fie considerat o incalcare a Regulamentului si poate, de asemenea, sa constituie o practica comerciala neloiala sau inselatoare fata de consumatori, in conformitate cu Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind practicile comerciale neloiale ale intreprinderilor de pe piata interna.

• Intarzierea zborului

 Referitor la acest eveniment, in primul rand, mentionam ca intarzierea zborului este cel mai frecvent eveniment cu care se confrunta zilnic pasagerii, creand confuziile cele mai mari in practica.

In cazul intarzierii unui zbor: timp de 2 ore in cazul zborurilor de 1500 km sau mai putin, timp de 3 ore sau mai mult, in cazul zborurilor de peste 1500 km pana la 3500 km, timp de 4 ore sau mai mult in cazul zborurilor de peste 3500 km, pasagerilor li se ofera de catre compania aeriana:

• asistenta constand in mese si bauturi racoritoare proportionale cu timpul de asteptare, precum si apeluri telefonice gratuite;
• cazare hoteliera si transport de la aeroport la cazare, in cazul in care ora de plecare anticipata este la cel putin o zi dupa ora de plecare prevazuta initial;
• rambursarea contravalorii biletului in termen de 7 zile sau chiar un zbor de intoarcere, in cazul intarzierii de 5 ore sau mai mare a zborului si daca pasagerul hotaraste sa nu isi mai continue calatoria.

Dupa cum se poate observa, drepturile pasagerilor depind de durata intarzierii si de distanta de zbor. In aceasta privinta, trebuie amintit faptul ca dreptul la redirectionare pe un alt zbor, nu intra sub incidenta articolului 6 alin. (1) din Regulament (Art. 6: Intarzierea zborului), deoarece se poate considera ca transportatorul aerian incearca in primul rand sa rezolve problema care a cauzat intarzierea pentru a reduce la minimum inconvenientele cauzate pasagerilor, desi, in practica, daca se anticipeaza o intarziere mai mare, companiile ofera pasagerilor redirectionari pe alte zboruri pentru evitarea achitarii compensatiilor.

Sunt cazuri in care, pentru diminuarea neplacerilor pasagerilor, transportatorul ofera o redirectionare pasagerilor care sa le permita sa ajunga la destinatie cu un alt zbor fara o intarziere fata de ora programata initial. In aceste situatii, de multe ori, pasagerii refuza aceasta rerutare, achizitionandu-si singuri alte bilete de calatorie de la alte companii, iar ulterior solicita compensatii pentru intarzierea zborului si contravaloarea biletului cumparat de la alta companie.

Apreciem ca in aceste situatii, pasagerii care nu au calatorit pe zborul intarziat si nici nu au dorit sa beneficieze de rerutarea oferita de companie care le permitea sa ajunga la destinatie fara intarziere, nu ar fi indreptatiti la acordarea compensatiilor, intrucat nu au suferit o pierdere de timp. Scopul acestor compensatii este tocmai pentru a suplini pasagerilor pierderea de timp efectiv suferita, ca urmare a ajungerii zborului la destinatie cu intarziere.

In baza principiului egalitatii de tratament intre pasageri, Curtea de Justitie a Uniunii Europene, a carei jurisprudenta este obligatorie pentru toate statele membre UE, a stabilit prin hotararile sale ca inclusiv pasagerii zborurilor intarziate, pot suferi inconveniente similare cu cele ale pasagerilor al caror zbor este anulat si ca acestia trebuie asimilati pasagerilor zborurilor anulate in vederea aplicarii dreptului la compensatie, ca urmare a intarzierii unui zbor de 3 ore sau mai mare de 3 ore.

Asadar, nu trebuie uitat ca, pe langa drepturile prevazute expres in Regulamentul nr. 261/2004 in cazul zborurilor intarziate, pasagerii al caror zbor a avut o intarziere de 3 ore sau mai mare au dreptul la aceleasi compensatii ca si pasagerii unui zbor anulat, bineinteles cu exceptia cazului in care compania aeriana poate dovedi ca intarzierea a fost cauzata de circumstante extraordinare (n.n. aceste cazuri sunt cu totul exceptionale si foarte putine in practica).

Calcularea intarzierii la destinatie se face din momentul in care aeronava decoleaza pana in momentul in care la aterizare cel putin una dintre usile aeronavei se deschide, presupunand ca, in momentul respectiv, pasagerilor li se permite sa paraseasca aeronava.

O alta problema care se pune in practica, in litigiile dintre pasagerii – reclamanti si companiile aeriene, vizeaza calcularea timpului de intarziere a zborului si probatoriul care poate furniza informatiile necesare pentru realizarea acestui calcul.  Aceste operatiuni se realizate pe baza unor documente specifice domeniului aviatic si sunt cu atat mai dificile cu cat intervalul de timp scurs de la momentul la care a avut loc zborul este mai mare. De mentionat ca simpla proba realizata printr-o fotografie a panourilor de plecari/sosiri din aeroport nu este suficient de concludenta si poate fi cu usurinta combatuta de companiile aeriene prin mijloace specifice.

Concluzionand, apreciem ca acest Regulament european nr. 261/2004 are in vedere, in principal, protejarea intereselor pasagerilor – consumatori, insa aceasta nu inseamna ca interesele operatorilor de transport aerian sunt total neglijate, ci dimpotriva, exista masuri de protectie si pentru operatori, care ar trebui puse in aplicare ori de cate ori se incearca din partea pasagerilor o “extindere” a cazurilor pentru care se prevad anumite drepturi.

AVOCAT ADA PASCU EXPLICA INSTABILITATEA LEGISLATIEI CONSTRUCTIILOR

 Sfarsitul anului 2016 a adus,  printre altele si importante modificari legislative in domeniul constructiilor, un domeniu legislativ care a ridicat mereu probleme in ceea ce priveste interpretarea si aplicarea sa practica.

Prin Ordonanta de urgenta nr. 100/2016, publicata in Monitorul Oficial nr. 1052 din 27 decembrie 2016, fostul Guvern a modificat atat Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, republicata, cat si Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismului.

Amintim aici ca, in invocarea urgentei si interesului general public ce justifica emiterea unei astfel de ordonante, fostul Guvern a facut referire, printre altele, la:

• necesitatea asigurarii conditiilor legislative si institutionale pentru asigurarea dezvoltarii durabile, coerente si integrate a teritoriului national;
• constatarea unei degradari a calitatii si a imaginii mediului construit urban;
• constatarea unei tendinte de extindere necontrolata a intravilanelor unitatilor administrativ – teritoriale fara corelarea judicioasa cu strategiile locale de dezvoltare si fara o determinare a suprafetelor din extravilan necesare ori o planificare a investitiilor publice destinate bunei functionari a noilor zone, avand consecinte negative asupra calitatii mediului si a calitatii vietii;
• constatarea existentei unor proceduri birocratice impovaratoare si insuficienta utilizare a intrumentelor de e – guvernare in domeniul urbanismului si autorizarii constructiilor, instrumente ce ar duce la cresterea calitatii serviciilor, accelerarea termenelor de emitere a actelor administrative necesare si la reducerea riscului de coruptie;
• necesitatea adoptarii unor precizari legislative adecvate in vederea corelarii si clarificarii unora dintre prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, cu Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismului, cu modificari si completari ulterioare.

Aspectele amintite mai sus sunt, cu siguranta de interes public, necesar a fi reglementate prin prevederi legislative noi, sau modificate potrivit noilor realitati din acest domeniu.

• Modificarile aduse prin OUG nr. 100/2016

 Cum am aratat si mai sus, OUG nr. 100/2016 a adus modificari atat Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, republicata, cat si Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismului.

• Scurta prezentare a modificarilor aduse Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismului

 La o scurta prezentare a modificarilor aduse de OUG nr. 100/2016 putem observa ca, printre altele, s-a incercat o responsabilizare a functionarilor/reprezentantilor autoritatilor publice cu competente in adoptarea documentatiei de amenajare a teritoriului, sau de urbanism, prin largirea cadrului faptelor ce constituie contraventii, prevazute la art. 63 alin. 2 din Legea nr. 350/2001.

Printre aceste fapte amintim:

• refuzul institutiilor sau al operatorilor de servicii comunitare de utilitati publice care detin imobile, instalatii si/sau echipamente de interes public ori care presteaza un serviciu public de a furniza informatii care, prin natura lor, sunt publice, precum si refuzul operatorilor de servicii comunitare de utilitati publice de a pune cu titlu gratuit, la dispozitia autoritatilor publice, documentele cartografice privind traseele retelelor de utilitati publice, pentru desfasurarea corespunzatoare a activitatii de amenajare a teritoriului si de urbanism, conform prevederilor art. 5 alin. 2 din Lege si realizate cu respectarea normelor de aplicare a Directivei INSPIRE elaborate de Comisia Europeana;
• neconvocarea si neasigurarea dezbaterii lucrarilor Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului si urbanism;
• initierea si aprobarea documentatiilor de urbanism care au ca scop intrarea in legalitate a unor constructii care nu au autorizatie de construire sau nu respecta prevederile autorizatiei de construire (o astfel de initiere este interzisa de art. 56¹ din Lege);
• neindeplinirea atributiilor privind exercitarea controlului asupra modului de respectare a documentatiilor de amenajare a teritoriului si de urbanism;
• nerespectarea termenelor privitoare la promovarea documentatiilor spre aprobare;
• nerespectarea prevederilor privitoare la informarea si consultarea populatiei in procesul decizional referitor la activitatile in materie.

Ordonanta modifica si art. 64 din Lege, prin introducerea a doua alineate care acorda Inspectoratului de Stat in Constructii – I.S.C. ca, in urma activitatii proprii de control, sa poata solicita instantei de contencios administrativ anularea hotararilor privind aprobarea documentatiilor de urbanism, adoptata cu incalcarea prevederilor legale.

Mai mult, o noutate o constituia si posibilitatea ca, odata cu introducerea actiunii, sa se poata solicita intantei judecatoresti si suspendarea certificatelor de urbanism si a autorizatiilor de construire subsecvente documentatiei de urbanism, precum si a actelor administrative deja emise in baza documentatiei aprobate.

Ordonanta a adus si modificari in ceea ce priveste stabilirea coeficientului de utilizare a terenului (CUT) prin noi planuri urbanistice zonale (modificarea art. 32 din Lege), precum si referitor la posibilitatea intocmirii documentatiei pentru autorizarea executarii lucrarilor de constructii, in vederea obtinerii autorizatiei de construire, dupa aprobarea planului urbanistic de detaliu, fara a solicita un nou certificat de urbanism.

De asemenea, ordonanta prevedea si ca planurile urbanistice zonale elaborate pentru zone din intravilan, zona reglementata trebuia sa fie delimitata de cel putin 3 drumuri publice sau de limite impuse de elemente ale cadrului natural stabilit in timp, in timp ce pentru planuri urbanistice zonale privind extinderea intravilanului, zona reglementata urma sa fie de minim 5.000 mp.

• Scurta prezentare a modificarilor aduse Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii

 Printre numeroasele modificari aduse de OUG nr. 100/2016 amintim de majorarea termenului de prescriptie a dreptului de a aplica amenzile prevazute de Legea nr. 50/1991, de la 3 ani la 5 ani, calculat de la data savarsirii faptei, precum si de regularizarea taxei pentru autorizatia de construire si a cotei ce trebuie achitate catre I.S.C., ordonanta aducand ca element de noutate necesitatea prezentarii comisiei de receptie la terminarea lucrarilor a dovezii de achitare a acestor taxe.

O prevedere noua o constituia si infiintarea Registrului National al Constructiilor, banca de date ce s-ar fi actualizat lunar, cuprinzand toate lucrarile publice si constructiile autorizate, edificate din fonduri publice sau private.

De asemenea, in vederea simplificarii procedurilor administrative, a reducerii costurilor, ordonanta prevedea ca toti emitentii de avize sa aiba obligatia de a primi documentatiile de avizare in format electronic, cu semnatura electronica a specialistilor.

La fel, autoritatile administratiei publice locale aveau obligatia de a asigura masurile necesare in vederea primirii documentatiilor pentru emiterea certificatelor de urbanism, pentru prelungirea acestora si pentru prelungirea autorizatiilor de construire/desfiintare, precum si pentru emiterea avizelor/acordurilor si certificatelor in format electronic, online, conditionata de semnarea prin semnatura electronica.

• Respingerea Ordonantei de Urgenta nr. 100/2016 prin Legea nr. 86/2017, promulgata prin Decretul Presedintelui Romaniei nr. 431/2017

 Desi incontestabil, ordonanta a adus anumite imbunatatiri legislatiei in constructii, incercand si o armonizare a practicii in domeniu, la mai putin de cinci luni de la emitere, Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 86 din 28 aprilie 2017 privind respingerea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 100/2016 pentru modificarea si completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul, precum si a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii.

Legea nr. 86/2017 a fost promulgata de Presedintele Romaniei prin Decretul nr. 431/2017, publicat in Monitorul Oficial nr. 313 din 02 mai 2017.

Astfel, legislatia constructiilor s-a reintors la forma anterioara Ordonantei de Urgenta nr. 86/2016.

• Necesitatea modificarii legislatiei constructiilor

 Desi combatuta pentru unele aspecte, OUG nr. 100/2016 a adus o modificare pozitiva si necesara legislatiei constructiilor.

Chiar inainte de respingerea ordonantei, Ordinul Arhitectilor din Romania – OAR trimitea Presedintelui Romaniei adresa nr. 769/19.04.2017, prin care solicita acestuia sa nu promulge Legea nr. 86/2017[1].

Prin adresa, OAR arata ca s-a aflat printre organizatiile si asociatiile profesionale care au contribuit la elaborarea ordonantei si ca aceasta incuraja debirocratizarea, cresterea coeziunii teritoriale, diminuarea coruptiei si responsabilizarea administratiei publice.

Mai mult, in adresa se mai arata si faptul ca, potrivit secretarului de stat din cadrul Ministerului Dezvoltarii Regionale, Administratie Publice si Fondurilor Europene (MDRAPFE) si vicepresedintelui Comisiei pentru administratia publica si amenajarea teritoriului din Camera Deputatilor, a fost constituit un grup de lucru sub coordonarea MDRAPFE cu scopul elaborarii unei noi legi privind autorizarea lucrarilor de constructii.

Astfel, desi OUG nr. 100/2016 a fost respinsa, multe dintre noutatile si modificarile aduse de aceasta s-ar putea regasi si in viitoarea legislatie a constructiilor.

Cu toate acestea, un important aspect de care legiuitorul ar trebui sa tina seama, ar fi ca pentru asigurarea unei dezvoltari durabile, coerente si integrate a teritoriului national, scop avut in vedere chiar in preambulul ordonantei nr. 100/2016, este nevoie si de o legislatie care sa asigure un cadru stabil si previzil si, de asemenea, sa confere siguranta raporturilor juridice.

Pentru a indeplini acest scop, ar trebui limitate pe cat posibil modificarile legislative, frecventa acestora riscand subminarea  scopului avut in vedere chiar de legiuitor.

[1] Adresa nr. 769/19.04.2017, https://oar.archi/legislatie/proiect/oug-100-2016-legea-nr-86-2017-de-respingere-a-ordonantei-a-fost-promulgata

AVOCAT RALUCA GHEORGHIU VORBESTE DESPRE APARAREA DREPTURILOR PERSOANELOR JURIDICE-DAUNELE MORALE IN ERA DIGITALIZARII

In mod sigur ni s-a intamplat tuturor ca, la un moment dat, sa fim nemultumiti de serviciile oferite de o persoana juridica si sa apelam la internet pentru a impartasi cu ceilalti participanti la dialogul virtual experientele traite si de a face, eventual, recomandari celorlalti, in sensul de a evita acele servicii.

Desi libertatea la exprimare este un drept recunoscut tuturor cetatenilor, este bine de stiut ca aceasta comporta si anumite limite, trasate de lege, de bunele moravuri si de buna-credinta.

Astfel, o nemultumire exprimata in mediul online, ar putea, in anumite conditii, sa creeze daune morale (chiar si) persoanelor juridice, afectand in mod real credibilitatea, imaginea si reputatia acestora.

Desi prejudiciul moral suferit este prin natura sa incuantificabil in bani, instantele de judecata pot acorda persoanei prejudiciate despagubiri banesti, ca o compensatie, daca constata ca drepturile lor nepatrimoniale au fost lezate.

• Ce sunt daunele morale?

Daunele morale pot fi definite ca fiind acele prejudicii aduse ca urmare a atingerii unor drepturi personale nepatrimoniale (precum: dreptul la reputatie, la onoare, la imagine, la sanatate, la prestigiu profesional, etc.) sau ca urmare a provocarii unei suferinte de natura morala (de ex.: decesul unei persoane apropiate).

Intrucat daunele morale reprezinta atingerea adusa unor valori aflate in stransa relatie cu persoana si care presupun provocarea unei suferinte de ordin subiectiv, circumstantiata atat de modalitatea in care persoana vatamata internalizeaza prejudiciul cat si de felul in care viata sa a fost afectata in mod efectiv – acestea au fost considerate mult timp a fi atributul exclusiv al persoanei fizice.

• Exista vreun text de lege care sa permita persoanelor juridice obtinerea de daune morale?

Modificarea intr-un ritm tot mai accelerat a relatiilor interumane,  pe fondul digitalizarii societatii a condus la necesitatea recunoasterii si apararii drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor juridice, care pana de curand au fost apanajul exclusiv al persoanei fizice.

Odata cu intrarea in vigoare a Codului civil la 01.10.2011 si persoanelor juridice le-a fost recunoscuta pentru prima data posibilitatea de a-si apara drepturile nepatrimoniale( de ex.: dreptul la denumire, la prestigiu, la imagine, etc.). Aceasta recunoastere legala a reprezentat confirmarea unei necesitati izvorate din dinamica relatiilor actuale, fiind totodata si un raspuns la propunerile formulate anterior in doctrina.

Astfel, in Titlul V. Apararea drepturilor nepatrimoniale, din Codul civil, la art. 257 “Apararea drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice” se stipuleaza ca “dispozitiile prezentului titlu se aplica prin asemanare si drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.

Intrebarea care se ridica este in ce mod influenteaza acest text de lege posibilitatea reala a obtinerii in instanta, de catre persoanele juridice a protejarii drepturilor lor nepatrimoniale?

Anterior, apararea drepturilor personale neparimoniale era permisa de art. 54 din Decretul nr. 31/1954, unde legiuitorul recunostea in mod general “persoanei” care a suferit o atingere in dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputatie, etc. posibilitatea de a cere instantei judecatoresti incetarea savarsirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus enuntate.

Intrucat termenul de „persoana” nu facea distinctie intre persoana fizica si cea juridica, problema acordarii daunelor morale persoanelor juridice era una controversata.

• Sanctionarea actiunilor denigratoare din mediul online atunci cand prejudiciul este suferit de o persoana juridica

In practica, problematica existentei, intinderii si posibilitatii de aparare a drepturilor nepatrimoniale devine mai dificila in contextul in care vatamarea drepturilor nepatrimoniale are loc in mediul online.

Atunci cand o persoana juridica este tinta unor actiuni de denigrare ce au loc exclusiv in spatiul virtual, se pune problema probarii prejudiciului suferit dar si a posibilitatii pe care aceasta o are de a proba existenta si intinderea daunelor.

Intr-o speta, o persoana juridica sustine existenta unui prejudiciu moral (de ex, ii este afectata imaginea) derivat din publicarea pe internet – pe formuri si pe pagina de Facebook – de catre un client, a unor informatii neadevarate, cu privire la calitatea serviciilor ce i-au fost prestate de acea presoana juridica – un service auto.

Daca in practica pentru o persoana fizica reclamarea unei daune similare in instanta nu reprezinta nicio noutate, in situatia persoanelor juridice probarea unui astfel de prejudiciu este mai dificila.

Desigur, instanta va trebui sa constate in ce masura sunt intrunite conditiile atragerii raspunderii civile delictuale. In ceea ce priveste fapta ilicita, instanta va trebui sa stabileasca care este limita la care se opreste dreptul la opinie si la informarea publicului cu privire la experienta personala si de unde incepe actiunea ilicita, a carui rezultat daunator este de natura a cauza prejudicii nepatrimoniale persoanei juridice, prin discreditarea sa in fata potentialilor clienti.

De asemenea, consideram ca in analiza intrunirii conditiilor de existenta a faptei ilicite ar trebui sa intre si particularitatile mediului online, un mediu activ, prin definitie rapid si mijlocul principal prin care informatia ajunge la public in secolul nostru. In prezent internetul joaca un rol principal in diseminarea informatiilor din cele mai variate domenii, fiind foarte accesibil marii majoritati a populatiei. Rapiditatea cu care informatiile cele mai diverse sunt receptate de public este cu mult superioara oricaror alte forme de popularizare a stirilor iar internetul este cel mai intrebuintat instrument pentru conturarea curentelor de opinii si modelarea opiniei publice.

Prin urmare, orice articol sau stire publicata online va ajunge la publicul tinta intr-un timp extrem de scurt iar informatiile, fie ele false sau adevarate nu pot fi combatute in timp real de partea interesata, intrucat internetul reprezinta un mediu virtual in care informatiile se prolifereaza in mod liber.

Prejudiciul suferit (definit ca atingerea adusa imaginii sau reputatiei profesionale a service-ului auto) ca urmare a proliferarii unor injurii sau informatii cu caracter defaimator in spatiul online este si mai dificil de estimat intinderea daunelor, respectiv efectul negativ pe care aceste postari le pot avea. Aceasta cu atat mai mult cu cat este imposibil pentru victima faptei ilicite sa aiba o reprezentare clara a prejudiciului produs, intrucat nu poate cunoaste si nici controla modalitatile in care informatia initiala este preluata si raspandita mai departe in mediul online, pe alte forumuri sau site-uri web.

Este adevarat că art. 70 C.civ. și 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului consacră principiul dreptului la libera exprimare insa aceast drept nu este nelimitat iar libertatea fiecarui individ isi regaseste limita in punctul in care incepe libertatea celuilalt.

Astfel, intre conceptul libertatii la exprimare si prejudiciile aduse persoanei juridice prin raspandirea de informatii cu caracter calomnios, instanta are o plaja destul de larga pentru a aplica subiectivismul propriu, in functie de datele aflate la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, consideram ca instanta va trebui sa analizeze raspandirea de informatii false pe internet prin verificarea incalcarii limitelor bunei credinte si ale bunelor moravuri.

In practica, posibilitatea reala pe care persoanele juridice o au de a-si apara drepturile cu caracter nepatrimonial este inca destul de limitata, motivat si de relativa noutate a conceptului juridic dar si de retinerea instantelor de a acorda compensatii banesti persoanelor juridice pentru incalcarea drepturilor cu caracter nepatrimonial.

Pentru persoanele juridice (si nu doar pentru ele) o mai buna protectie a drepturilor cu caracter nepatrimonial incepe in primul rand cu o minima cunoastere a prevederilor legale iar pe masura ce practica instantelor se va imbogati, ne putem astepta la solutii juridice tot mai diverse.

2017 Summer Academy -Application form

Dear 3rd Year Law School Graduates,

We are currently accepting applications to our 2017 Summer Academy (7th edition). The program includes a course in writing, a public speaking seminar, and various workshops that will test both the competitiveness of future lawyers and their team spirit.

The classes will be held 20 – 25 August 2017 in Tohani Prahova, at Ferma Dacilor .

The summer school is open to 3rd year graduates of nationwide law schools.

All you have to do is to complete our online registration form. Final deadline for applications is 8th June 2017. All transportation, accommodation and meal costs will be covered by us.

The most original 20 applications will be selected and announced on 15 th June 2017. At the end of the summer school, one of the participants will be awarded a 6-month scholarship of RON1500/month.

APPLY HERE

For further information please contact:

Mara Mates

+40 729 197 620

Avocatii de la Ionescu si Sava au raspuns la o serie de intrebari pentru Ziare.com, in legatura cu situatiile juridice cu care se pot confrunta mostenitorii odata cu decesul titularului unui contract de credit.

1.Creditele la banca se mostenesc? Care este articolul din Codul Civil care stipuleaza acest lucru?

La data decesului, patrimoniul defunctului (patrimoniu succesoral sau masa succesorala) cuprinde totalitatea drepturilor (activ al mostenirii) si obligatiilor (pasiv al mostenirii) dobandite in timpul vietii de catre defunct si existente la momentul decesului.

Prin urmare, patrimoniul succesoral cuprinde un activ (bunuri ce pot fi mostenite) cat si un pasiv (datorii si sarcini ale succesiunii).

Pasivul succesoral este alcatuit din datoriile mostenirii, printre care si contractele de credit incheiate de defunct cu banca, care nu au fost aduse la indeplinire (achitate) de acesta in timpul vietii.

Asadar, creditele bancare sunt parte a pasivului mostenirii, iar dispozitiile din Codul Civil care prevad ca datoriile se mostenesc precum si limitele in care mostenitorii sunt tinuti sa raspunda pentru aceste datorii sunt cele prevazute de art. 1.114 alin.2 din Codul Civil (Noul Cod Civil – Legea nr. 287/2009)  :

“Mostenitorii legali si legatarii universali sau cu titlu universal raspund pentru datoriile si sarcinile mostenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proportional cu cota fiecaruia”.

Precizam ca un succesibil (persoana care are dreptul sa mosteneasca)  devine mostenitor doar daca accepta mostenirea, conform art. 1.114 alin. 1 din Codul Civil.

Asadar, cel care accepta mostenirea devine si titularul obligatiei de a suporta datoria succesiunii (in cazul nostru datoriile derivate din contractul de credit).

Insa mostenitorii sunt tinuti sa raspunda de datoriile mostenite numai cu bunurile mostenite  si numai proportional cu cota din mostenire ce ii revine fiecaruia din mostenitori, conform art. 1.114 alin.2 din Codul Civil.

Practic, bunurile mostenite alcatuiesc o masa succesorala distincta de bunurile proprii ale mostenitorului, fara ca aceste doua patrimonii sa se confunde/contopeasca.

Conform celor expuse, creditorii defunctului (in cazul nostru, banca) pot urmari datoria existenta doar cu privire la activul succesoral (bunurile mostenite).

Pentru a inlatura orice confuzie a patrimoniului defunctului cu patrimoniul mostenitorului, legea prevede posibilitatea intocmirii unui inventar al succesiunii, conform art. 1.115 din Codul Civil.

Inventarul cuprinde atat activul succesoral cat si pasivul succesoral si se evidentiaza in cuprinsul unui proces-verbal de inventariere.

Precizam ca exista si situatia de exceptie in care mostenitorul este tinut sa plateasca datoriile mostenirii inclusiv cu bunurile sale proprii.

Este cazul persoanei care ar avea un drept la succesiune si care cu rea-credinta sustrage, ascunde bunuri din patrimoniul succesoral (inclusiv cel care nu declara toate bunurile aflate in patrimoniul defunctului), conform art. 1.119 din Codul Civil.

Aceasta persoana va raspunde pentru datoriile succesiunii peste limitele activului mostenit (din care se vor scadea bunurile la care aceasta persoana nu mai are dreptul – bunurile sustrase/ascunse), suportand aceste datorii si cu bunurile sale proprii.

 2.Daca o persoana mosteneste doar datorii, nu si bunuri, mai e obligata sa achite creditul?

Exista situatii in care mostenirea este compusa exclusiv din datorii (contract/e de credit), fara ca mostenitorii sa fi mostenit vreun activ.

In atare situatie, fata de dispozitiile art. 1.114 alin.2 din Codul Civil care prevad ca mostenitorii raspund numai cu bunurile din patrimoniul succesoral (cu bunurile mostenite), mostenitorul nu va putea fi urmarit de catre banca, de vreme ce nu a mostenit niciun activ.

 3.Daca o persoana preia mostenirea (o locuinta si un credit la banca), dar nu achita ratele, atunci banca poate pune poprire sau sechestru pe bunurile mostenitoriului, sau doar pe bunul mostenit, respectiv locuinta?

O consecinta a dispozitiilor art. 1.114 alin.2 din Codul Civil  este faptul ca bunurile proprii ale mostenitorului nu pot fi urmarite de creditorul/creditorii defunctului (ex : banca).

Asadar, daca o persoana mosteneste un imobil iar in acelasi timp, ca efect al acceptarii mostenirii, dobandeste si un pasiv (datorie provenita dintr-un contract de credit), banca va putea proceda la urmarirea silita impotriva mostenitorului doar cu privire la bunul imobil dobandit.

In cele mai multe cazuri, in cazul incheierii unor contracte de credit in scopul dobandirii unui imobil este incheiat  concomitent si un contract de ipoteca asupra bunului dobandit.

Astfel, raportat si la aceasta garantie, banca va putea proceda la urmarirea silita a imobilului (ipotecat si mostenit).

In masura in care debitul nu se acopera in urma valorificarii imobilului (rezultand o diferenta in plus de achitat), iar mostenitorul a dobandit doar acel bun imobil – acesta nu mai poate fi urmarit pentru aceasta diferenta.

In situatia in care mostenitorul a dobandit prin mostenire si un alt imobil sau alte bunuri, acestea vor putea fi urmarite de catre banca.

4.In cazul in care a fost incheiata o asigurare ce cuprinde si riscul de deces, creditul se acopera din valoarea asigurarii? Adica mostenitorul nu mai e obligat sa plateasca ratele, iar datoria se stinge? Este posibil ca valoarea asigurarii sa nu acopere integral valoarea datoriilor? Ce se intampla in acest caz?

In cele mai multe cazuri, la semnarea unui contract de credit se incheie si un contract de asigurare de viata care sa acopere riscul de deces al imprumutatului.

Valoarea despagubirii se stabileste de parti, insa de regula este strans corelata cu tipul de credit si riscul acoperit, aceasta acoperind de regula datoria de credit catre banca  pe perioada producerii evenimentului asigurat.

Beneficiarul indemnizatiei de asigurare este banca.

Astfel, in cazul decesului, banca va incasa indemnizatia de asigurare, sens in care apreciem ca in masura in care valoarea indemnizatiei acopera integral valoarea creditului, datoria se stinge.

In situatia in care, totusi, valoarea asigurarii nu acopera intreaga datorie, apreciem ca in cauza devin incidente aceleasi dispozitii ale art. 1.114 alin.2 din Codul Civil, care prevad ca mostenitorii raspund doar cu  bunurile mostenite  si in limita cotei mostenite din masa succesorala.

Cu privire la contractul de asigurare, pentru a incerca sa preintampinati eventuale situatii in care asiguratorul refuza plata indemnizatiei catre banca, recomandam o atentie sporita asupra urmatoarelor elemente :

–              cazurile de excludere a raspunderii  asiguratorului, specifice acestor contracte de  asigurare;

–              furnizarea detaliilor privind declararea starii de sanatate anterioare ;

–              conditiile in care asigurarea produce efecte dupa producerea riscului asigurat;

–              ce puteti face in cazul falimentarii asiguratorului;

–              care este modalitatea de solutionare a plangerilor privind neplata despagubirii la producerea riscului asigurat.

5.Ai dreptul sa renunti la creditul pe care il mostenesti? In ce conditii? Doar daca renunti la intreaga mostenire? Poti sa renunti doar la credit? Daca vrei sa faci acest lucru, ce pasi trbuie sa urmezi? De asemenea, ce se va intampla cu mostenirea, cui ii va reveni?

Dispozitiile art. 1.106 din Codul Civil prevad ca “nimeni nu poate fi obligat sa accepte o mostenire ce i se cuvinte”.

Asadar, o persoana care ar urma sa mosteneasca un credit, poate renunta la mostenire si implicit poate sa nu plateasca imprumutul.

Declaratia de renuntare se face in forma autentica la orice notar public sau la misiunile diplomatice si oficiile consulare ale Romaniei, conform art. 1.120 alin.2 din Codul Civil.

Insa, in cazul in care se renunta la mostenire trebuie retinut ca renuntatorul pierde si dreptul la activul mostenirii (bunurile ce ar fi putut fi mostenite) – deci renuntarea nu poate privi decat intreaga mostenire.

In situatia in care se renunta la mostenire, mostenitorul nu va fi tinut sa suporte pasivul succesoral, insa nici nu va mosteni bunurile defunctului.

In cazul renuntarii unuia dintre mostenitori, partea din mostenire care i-ar fi revenit  acestuia, profita si revine celorlalti mostenitori pe care renuntatorul i-ar fi inlaturat de la mostenire sau celor a caror parte mostenita ar fi diminuat-o, daca renuntatorul ar fi acceptat succesiunea.

In situatia in care nu exista mostenitori legali sau testamentari, sau toti mostenitorii cu vocatie  renunta la mostenire sau sunt nedemni, mostenirea devine vacanta.

Vacanta succesorala se constata de notarul public la solicitarea oricarei persoane interesate (inclusiv banca – creditor al mostenirii), insa acest fapt  nu se poate intampla mai devreme de trecerea unui termen de 1 an si 6 luni de la data decesului, conform art. 1.137 din Codul Civil.

Ulterior, notarul elibereaza certificatul de vacanta succesorala, conform aceluiasi articol.

Potrivit art. 1.138 din Codul Civil, mostenirile vacante revin comunei, orasului sau, dupa caz, municipiului in a carui raza teritoriala se aflau bunurile la data deschiderii mostenirii si intra in domeniul lor privat.

Spre exemplu, daca defunctul are un imobil in Bucuresti, Municipiul Bucuresti va fi chemat sa culeaga mostenirea vacanta pentru acest bun. In situatia in care defunctul are un imobil in Bucuresti dar si un imobil in Constanta, ambele municipiii vor fi chemate sa culeaga mostenirea.

Referindu-ne la pasiv (deci la contractul de credit), acesta  revine comunei, orasului sau, dupa caz, municipiului.

Astfel, aceste autoritati sunt tinute sa raspunda de pasivul mostenirii (inclusiv contract de credit).

Asadar, in cazul mostenirii vacante, autoritatile prevazute de art. 1.138 din Codul Civil vor trebui sa achite datoriile mostenirii proportional cu partea dobandita prin intermediul vacantei succesorale, dar numai in limita activului si numai cu bunurile care fac parte din mostenire, in conformitate cu art. 1.139 alin. 2 din Codul Civil.

Precizam ca renuntarea la mostenire trebuie sa aiba la o baza o cauza licita, atunci cand vorbim despre o mostenire solvabila (atunci cand activul mostenirii este superior pasivului acesteia), intrucat in caz contrar pot deveni incidente prevederile art. 1.122 din Codul Civil privind  renuntarea frauduloasa.

Daca creditorii personali ai persoanei care a renuntat la o asemenea succesiune considera ca renuntarea s-a facut in mod fraudulos – in scopul de a-i frauda, pot cere instantei revocarea acestei renuntari (intrucat prin renuntare acesta a renuntat si la bunurile pe care le-ar fi putut mosteni daca accepta) in termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renuntarea.

Intentia de frauda trebuie dovedita de creditorul personal al mostenitorului, in sensul ca trebuie sa demonstreze ca prin aceasta renuntare, persoana care ar fi mostenit a cunoscut rezultatul pagubitor al renuntarii sale, adica prin renuntare a devenit insolvabil, fie si-a marit starea de insolvabilitate – fapt ce il prejudiciaza pe creditorul sau personal.

In cazul in care instanta admite aceasta actiune, renuntarea devine inopozabila (inexistenta) pentru creditorul personal al mostenitorului si in limita creantei sale – admiterea actiunii producand efectele acceptarii mostenirii (insa doar pentru creditorul personal si in limita creantei sale).

AVOCAT RALUCA GHEORGHIU EXPLICĂ CELE MAI RECENTE MODIFICĂRI ȊN MATERIA EXECUTĂRII SILITE -TITLURILE EXECUTORII

Odata cu publicarea in Monitorul Oficial nr. 196, in data de 21.03.2017, a Legii nr. 17/17.03.2017 privind aprobarea Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, precum si a unor acte normative conexe, au fost aduse mai multe modificari legislative in ceea ce priveste procedura executarii silite.

Prin actul normativ anterior mentionat se aduc importante modificari si unor categorii de titluri executorii, respectiv inscrisurile sub semnatura privata si acordurile parentale, in materia dreptului familiei.

Potrivit noii reglementari, inscrisurile sub semnatura privata sunt titluri executorii numai daca sunt inregistrate in registrele publice, in cazurile si conditiile anume prevazute de lege (art. 641 C.pr.civ.). In ce consta modificarea? Anterior lipsea sintagma “numai daca sunt inregistrate in registrele publice”.

Schimbarea legislativa nu afecteaza multe dintre contractele care constituiau titlu executoriu si sub vechea reglementare, cu conditia inregistrarii acestora in registrele publice. Prin urmare, in cazul contractelor de locatiune (executorii daca sunt inregistrate la organele fiscale), contractelor de arendare (executorii daca sunt inregistrate la consiliul local), contractelor de imprumut de consumatie si comodat (executorii daca au data certa) regulile pentru obtinerea executarii silite raman aceleasi, aceste acte devenind titluri executorii dupa indeplinirea formalitatilor cerute de lege.

Mai sunt contractele de credit si cele de asistenta juridica titluri executorii?

Pentru alte categorii de contracte, precum contractele de credit si cele de asistenta juridica, legea lasa loc interpretarilor: intr-o acceptiune, ar fi necesara inscrierea acestor tipuri de contracte in registre publice iar intr-un alt punct de vedere, contractele vor continua sa fie titluri executorii fara a fi necesara inscrierea lor vreun registru.

Suntem de acord cu cea din urma opinie, conform careia contractele de credit si de asistenta juridica continua sa fie titluri executorii, fara necesitatea “inregistrarii in registrele publice”, intrucat caracterul lor executoriu deriva din legi speciale.

Contractele de credit sunt titluri executorii potrivit disp. art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

Contractele de asistenta juridica sunt titluri executorii potrivit art. 31 alin. 3) din Legea nr. 51/1995 dar si potrivit art. 124 alin. 1) din Statutul profesiei de avocat.

Aceasta inseamna ca cele doua tipuri de contracte vor putea fi executate ca si pana acum, fara sa mai fie nevoie de indeplinirea unor alte formalitati. Cu alte cuvinte, puteti fi executat in continuare doar in baza unui contract de credit, fara sa fie necesar ca un astfel de contract sa fie inscris intr-un registru public in prealabil.

Executarile silite efectuate in baza unor astfel de titluri executorii, care au fost incepute anterior datei de 24.03.2017 – data intrarii in vigoare a Legii nr. 17/17.03.2017 – vor continua fara a fi afectate in vreun fel de modificarile aduse prin Legea nr. 17.

Acordurile parentale sunt titluri executorii

O a doua modificare in materia titlurilor executorii se refera la acordurile parentale, care devin titluri executorii odata cu introducerea unor noi prevederi in Legea notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995.

Anterior, conventiile incheiate in procedura divortului notarial puteau fi executate direct doar cu privire la pensia de intretinere, nu si cu privire la programul de vizitare, locuinta minorului, etc.

In trecut, procedura de divort la notar nu oferea parintilor aceleasi beneficii, intrucat era mai simplu sa se adreseze direct instantei de judecata, hotararea putand fi pusa in executare sub toate aspectele (program de vizitare, locuinta minor, etc.), nu doar in ceea ce priveste pensia de intretinere.

Potrivit noilor modificari, daca parintii doresc sa incheie, dupa divort, un nou act prin care se consfinteste intelegerea lor cu privire la aspecte ce tin de cresterea si educarea minorilor, altele decat pensia de intretinere, acest act incheiat prin inscris autentificat la notar va constitui titlu executoriu.

De asemenea, pentru ca acordul parental incheiat in procedura divortului sau in orice alte situatii sa fie valabil, notarul public, este obligat sa obtina raportul de ancheta psihosociala si sa procedeze la ascultarea minorului.

Modificarea afecteaza si conventiile de divort incheiate anterior datei de 24.03.2017, data la care a intrat in vigoare legea nr. 17/17.03.2017.

ABL releases the Report on ‘National Rules For Long Term Visa Stays’

Roxana Iordache, Ionescu si Sava, has contributed to the Report on ‘National Rules For Long Term Visa Stays’. The Report is a publication from ABL’s Young Lawyer’s Group and draws attention to the process involved for those looking at applying for long term stays of more than 3 months in each of the countries mentioned and the criteria that needs to be met. This will be of particular interest to those with international clients.

Click here to read the full report or go directly to ‘Romania – Rules for Long Term Visa Stays’.

Care va fi impactul tehnologiei asupra serviciilor juridice? Pe Internet, oamenii nu doar vor căuta, ci vor şi găsi soluţii pentru problemele legale pe care le au

Internetul şi accesul la informaţie vor schimba dramatic modul în care firmele de avocatură din lume îşi vor desfăşura activitatea în continuare, susţine Alianţa Avocaţilor de Business (ABL), organizaţie care reuneşte avocaţi din toată lumea.

De la modul de organizare a conferinţelor, care se mută din mediul fizic în cel online, la alternativele de stocare a bazelor de date folosite pentru încheierea tranzacţiilor, soluţiile virtuale vor deveni competitori tot mai puternici pentru cele clasice.

„Dacă înainte petreceai ore sau zile întregi pentru a face cercetări, pentru a căuta informaţii, acum timpul s-a redus la câteva minute sau zeci de minute. Oamenii nu doar caută, ci şi găsesc soluţii pentru problemele legale pe care le au. Nu ar trebui să fim speriaţi de tehnologie, ci să fim conştienţi că ea există”, spune Radu Ionescu, managing partner în cadrul casei de avocatură Ionescu şi Sava, organizatorul conferinţei anuale ABL la Bucureşti.

Modul de înfiinţare a unei firme sau probleme juridice juridice simple sunt disponibile pe Internet în mod gratuit, iar mulţi avocaţi se întreabă care vor fi serviciile cu valoare adăugată pe care ar trebui să le ofere astfel încât să fie plătiţi.

„Tehnologia şi inovaţiile pe care le aduce va avea un impact semnificativ şi în perioada următoare asupra modului în care se face business în ţările din estul Europei, şi nu numai”, a subliniat şi Emmanuel Moulin, preşedintele alianţei ABL.

Avocaţii din toată lumea ar putea profita de ritmul transformărilor din online pentru a se organiza în reţele care să-i ajute să funcţioneze mai bine, consideră Marius Ghenea, reprezentantul fondului de investiţii 3TS. Recent, acesta s-a implicat în tranzacţia de vânzare a retailerului online PC Garage către eMag. 3TS este unul dintre investitorii în avocatnet.ro, o platformă juridică ce câştigă teren.

„Putem să ne gândim la o reţea de avocaţi de tip Uber. E chiar mult mai simplu să concepi o astfel de reţea, pentru că, în cazul Uber e nevoie de maşini şi de alte materii prime, care nu sunt necesare într-o reţea a avocaţilor”, spune el.

Totuşi, există şi reprezentanţi ai breslei care spun că Internetul nu poate oferi toate soluţiile de care oamenii au nevoie în domeniul legal şi că în continuare interacţiunea dintre avocat şi client rămâne valabilă.

„Există multă informaţie, dar contează foarte mult cum o foloseşti. Trebuie să fii empatic, să-l înţelegi pe cel cu care vorbeşti. În plus, diferenţele culturale au şi ele o influenţă semnificativă când vorbim despre tranzacţii între ţări diferite”, precizează Daniel Smith, reprezentant al firmei Resolute Asset Management, care administrează, în numele băncilor, trei malluri cu probleme din România: Hello Shopping Park Bacău, Focşani Mall şi Liberty Center.

O soluţie care să îmbine cunoaşterea individuală a clientului şi oferta de soluţii online este, după cum spune Valentin Radu, CEO Marketizator, o platformă care încearcă să transforme traficul în vânzări.

„Pentru a obţine trafic, companiile aleg nu să se prezinte pe ele, ci să intre în contact cu clienţii. Asta se numeşte smart marketing. Se interesează ce anume vrea vizitatorul să ştie, pentru ca la următoarea lui vizită pe site să-l direcţioneze către domeniul respectiv”, spune Valentin Radu.

În discuţie se află şi tema legislaţiei comerciale, despre care unii reprezentanţi spun că ar trebui să fie unică, însă părerile sunt împărţite.

(articol postat pe Ziarul Financiar)

Ionescu si Sava legal advice regarding the CURENCY USED FOR VALID PAYMENTS BETWEEN RESIDENTS

After seeing time and again questions on the correct currency to be used for payments between residents, Ionescu si Sava consultancy team recommends Romanian residents to include in sale or services contracts a provision according to which payment under the contract must be made in Lei and a reference to the Regulation of the National Bank of Romania on the foreign exchange regime. Another important contract provision in this respect should specify that any payments made in foreign currency by a Romanian resident to another Romanian resident shall be returned to the payer and the payment obligation under the contract shall therefore be considered to not have been performed, with delay penalties to be applicable immediately.

It is important to define the notion of resident in order to know exactly what falls under this category and if the rules referred to below can be applied. Therefore, according to the Fiscal Code, natural person resident is any person who fulfills at least one of the following conditions, namely: has his/her place of residence in Romania, the center of the vital interests of the respective person is set in Romania, the person is present in Romania for one or more periods which together exceed 183 days, during any period of 12 consecutive months, ending in the respective calendar year or, is a Romanian citizen who works abroad, as an official or employee of the Romanian State in a foreign State. In terms of resident legal entities, the Fiscal Code refers to them as any Romanian legal entity, any foreign legal entity having its actual management in Romania or any legal entity with its registered seat set-up in Romania, incorporated according to the European Law.

Although legal provisions are quite clear in terms of how currency can be used for making payments, there are situations in which resident legal entities, against applicable legal provisions, collect payments in Euro from other resident legal entities, although contracts concluded between the parties state that the payment of the price of the contract shall be made in Lei.

Regulation of the National Bank of Romania n.4 of April ^1st 2005, concerning the foreign exchange regime, states that payments, collections, transfers and any other such procedures which arise from the sale of goods and services between residents, regardless of the legal relationship which regulates them, shall be made only in the national currency (Leu), with the exception of some operations stated with limitations in the Annex n.2 of the Regulations, which may be made in foreign currency. Operations between residents, which may be carried out in foreign currency, include: direct payments and collections arising from contracts of foreign commerce of goods and services (export – import of goods and services), payments and collections according to the contracts of outsourcing arising from contracts of international economic collaboration (cooperation), operations which arise from commerce carried out between harbours, airports and customs on state borders assimilated to free trade zones, or commerce carried out on the external routes of international trains, on board of airplanes and ships.

“We consider that a better communication regarding the regulations of the foreign exchange regime is needed, as we are convinced that most payments made in foreign currency between Romanian residents were made because the parties were unaware of the applicable legal provisions.” said Ana Gerota, attorney at Ionescu si Sava.

Casa de Avocatura Ionescu si Sava despre cererile formulate la CEDO

Ce trebuie sa stie cetatenii romani cand apeleaza la instanta internationala.

In ultimii ani, la Curtea Europeana a Drepturilor Omului a fost sesizat un numar alarmant de cereri respinse ca inadmisibile, formulate impotriva Romaniei;

Radu Ionescu, Casa de Avocatura Ionescu si Sava: Trebuie sa ne hotarâm daca vrem cele mai mici preturi, cea mai mare taxa clawback sau o cale de mijloc

Casa Nationala de Asigurari de Sanatate nu a estimat impactul pe care îl au procesele deschide de companiile din farma pentru recuperarea taxei clawback, fiind pe rol peste 20 de dosare, a spus Radu Ionescu, Partener fondator, Casa de Avocatura Ionescu si Sava, la ZF Pharma Summit ’15. 

Ionescu si Sava Summer Academy – mai mult decat o scoala de vara

Scoala de viata Ionescu Sava 

Mai sunt doua luni pana la inceputul anului al IV-lea, iar eu nu am facut nimic pe langa facultate. Ideea de a deveni procuror m-a ghidat de la inceput, gasind prin aceasta o modalitate de a ma plafona, de a cadea in marele pacat al nepasarii. Lipsa de interes pentru orice alta activitate ma dezgusta. Sunt profund dezamagit de mine: trei ani de facultate… Atat pot spune ca am facut in ultimii trei ani. Ideea INM-ului m-a ajutat enorm sa nu fac nimic: de ce sa fac practica? Oricum dau la INM si acolo nu iti trebuie practica, nu se intra pe CV. De ce sa invat franceza? La INM nu trebuie. Concursuri? Pai ajunge ala de admitere. Eu doar dau examenul si gata, viata mea s-a aranjat. Nimic prea complicat, totul planuit atat de simplu si aparent sigur… ca doar de, nu sunt prost, asta o stiu. Sunt doar lenes, nepasator, lipsit de ambitie, de dorinta de a cunoaste, de a deveni cineva, de a realiza ceva, de a demonstra ceva, de a fi mandru.

Apoi a venit Scoala de Vara. Am plecat sambata, pe la ora 15; „prietenii” faceau gratar atunci si eram cam trist ca eu plec la nu stiu ce aiureala in loc sa merg ca tot omu` la gratar, sa beau o bere sa mananc un mic. Atat de idiot ajunsesem; „spune-mi cu cine umbli ca sa-ti spun cine esti” – nimic mai adevarat! Anturajul, grupul de persoane care te inconjoara, prietenii te pot schimba. De fapt, eu dupa ei ma ghidez. Daca in jurul meu nu sunt persoane care sa ma stimuleze, sa ma uimeasca prin ceea ce au realizat sau prin ceea ce fac, sa citeasca mult, sa invete mult, exemple mai pe scurt, ma plafonez. Uit ceea ce vreau; de fapt niciodata nu am stiut ce vreau. Nu am avut dorinta sa descopar, sau daca mi-am dorit asta candva, m-am oprit in drum sau m-am intors in primul giratoriu. Gresesc, in clasa a X-a am vrut sa fiu pilot, cu adevarat; dar din motive ce nu tin de mine, nu se poate.

Asa se face ca am ajuns la munte. Inconjurat de colegi de facultate, care credeau ca sunt din Cluj, lucru care pe moment m-a amuzat, iar spre finalul experientei m-a intristat: sunt un nimeni, nici colegii din facultate nu ma cunosc. De ce? Pentru ca nu am facut nimic prin care sa ma remarc, absolut nimic? De ce? Poate pentru ca nu am am prieteni care sa se faca remarcati si pe care sa ii urmez drept exemplu, si pentru ca eu singur nu pot fi un exemplu. Nu sunt atat de puternic, sau poate nu vreau sa fiu.

Prima zi, putin suprins: imi place; oameni de treaba. Ulterior am realizat ca aceaste 5 zile au fost cea mai scurta perioada in care am cunosc atatia oameni de calitate, atatea modele de urmat. Vreau sa fiu ca ei, vrea sa nu mai ma intorc niciodata inapoi. Vreau sa cred ca ma pot schimba, ca mai e timp, ca nu e prea tarziu. Vreau sa vad schimbarea, sa o traiesc. Vreau sa fac ceva cu viata mea.

Nu trebuie sa ma plafonez, asta am invatat-o de la doamna Otilia Sava. Este un exemplu de urmat; m-a uimit. Ziua, la discurs aproape ca mi-au dat lacrimile, iar seara, la bancuri chiar mi-au dat lacrimile.Ulterior a urmat o discutie cu dumneaei si mi-a dat multe sfaturi: nu mai sta, incepe de azi sa citesti, sa inveti, sa descoperi. Poti face tot ce vrei, daca muncesti suficient. Mi-a dat speranta, mi-a intins o mana de ajutor, mi-a zis ca pot. Daca vreau, pot! Si momentan stiu ca pot si vreau, si nu imi doresc sa uit asta vreodata.

Apoi am fost uimit de cat de sociabili sunt toti, cat de deschisi, de prietenosi sunt cei de la Ionescu Sava. Radu m-a impresionat, un super om; putin dur la discursul de inceput, dar pe parcurs a devenit, in ochii mei, un prieten. La fel ca si toti ceilalti. Dar vai, am vazut ca avocatii nu sunt stresati, nu sunt frustrati, nu sunt niste bolnavi cronici de oboseala. Nu, sunt niste persoane foarte faine. Si pot sa fiu ca ei!

Procuror versus avocat: simplu – primul sta degeaba si ia bani, al doilea e un sclav. Serios? Atat de prost sunt? Nu, refuz sa cred ca gandeam asa.

Dar, e bine ca dupa acesta experienta am realizat ca nu e asa. Poate fi invers, poate fi oricum. Depinde de tine, cred. Acum desigur ca sunt avocati care muncesc 12 ore, 7 zile pe saptamana si procurori care stau degeaba, dar asta nu e regula. Si pe langa asta, am uitat un aspect foarte important: satisfactia profesionala, mandria. Procurorul care sta degeaba versus avocat care munceste si are succes, cazuri castigate, clienti multumiti si bani, desigur. Domnul judecator mi-a zis ca munceste mult, si ca ar vrea sa fie candva avocat. Apropo, un om extraordinar; ii place sa vorbeasca mult, dar dumnealui are ceva de zis si de-aia vorbeste atat, pentru ca stie. Iar domnul procuror a zis ca stai ba, ca nu e chiar asa: stai la birou, pui militianu` la treaba si iei banu`. Nici macar in filme nu se intampla asta.

Apoi au mai fost domnul Neagu, domnul George Ionescu, doamna Patricia Vasii. Oameni care m-au impresionat si m-au facut sa reflectez putin mai mult asupra viitorului meu. Oare chiar vreau sa fiu un procuror care sta degeaba? Trecand peste faptul ca e greu sa ajungi acolo, ca locuri la INM sunt putine samd. Daca as putea alege acum, pur si simplu avand ambele optiuni, trebuind doar sa aleg, as alege procuror la Cucuietii din Deal? Frecatul mentei devenind astfel principala mea preocupare; oare chiar atat de mult imi place menta? De fapt, nu prea…

Tot ce trebuie sa fac este sa vreau. Sa incep de acum sa muncesc, sa invat, sa citesc, sa ma dezolt personal, sa fac putina practica… chiar daca e anul IV, timp se va gasi daca se va dori, sunt convins de asta. La fel cum inainte eram convins de ideea cu INM. Sper doar ca aceasta idee, de fapt acest set de idei, de reguli, de principii sa nu dispara niciodata. Vreau sa ma ghideze, daca nu pentru tot restul vietii, macar pentru o perioada suficient de mare incat sa am satisfactia ca am facut ceva.

Si nu trebuie sa uit de colegi. De studentii pe care i-am cunoscut, si pe care sper sa ii cunosc mai mult sau cel putin sa pastram legatura. Niste persoane minunate, super de treaba, foarte destepti, amuzanti, sociabili. Persoane despre care pana acum credeam ca sunt tocilari; serios? Lenesul de mine avea prejudecati, stie el… De fapt, nu stiam nimic. Nici acum nu stiu mare lucru, dar cel putin am vazut unde se afla lumina. Acum trebuie doar sa o urmaresc si sa nu o pierd niciodata.

Revenind la ceilalti studenti. Sigur vor avea succes, sigur vor ajunge „mari”. De ce? Pentru ca merita! Pentru ca muncesc. Pentru ca pot, si ei stiu asta. Si mai mult, profita de acest lucru. Degeaba stii ca poti daca nu vrei, sau nu iti pasa. Le multumesc din suflet pentru aceasta experienta. De fapt multumesc tuturor celor care au fost acolo – persoane minunate.

Si, partea pentru care am scris asta: Eu, Ilie Gorgota, nu voi mai sta degeaba, nu voi mai astepta sa treaca timpul, ca el trece si fara sa il astept eu. Voi incepe in schimb sa invat, sa citesc, sa descopar, sa fac practica, sa particip la concursuri. Stiu ca urmeaza anul IV, si ca va fi foarte greu. Nu vreau sa fac practica tot anul si sa particip la 10 concursuri… nu. O luna de practica si un concurs mic, si va insemna ceva. Va insemna ca s-a produs o schimbare. Ca functioneaza: prostul revine la realitate. Voi da si la INM, si la Barou. Momentan merg pe ambele. Inca nu vreau doar Barou, mai e pana acolo.

Ideea e ca timp mai este; greul acum incepe. Schimbarea a venit tarziu, dar oarecum la timp. Vreau sa cred ca ma voi schimba, de fapt trebuie sa cred asta. Mai mult decat atat trebuie sa vad, sa traiesc, sa fiu schimbarea. Voi incerca de altfel sa tin legatura cu studentii minunati pe care i-am intalnit. De fapt, voi tine legatura. Trebuie sa trec la lucruri sigure: ma voi schimba! Nu doar trebuie, vreau, deci chiar ma voi schimba.

Un proverb african zice: „If there`s no enemy within, the enemy outside can do us no harm.” Deci, asta e: de acum nu voi mai astepta. Ce sa astept de fapt? Voi actiona, voi face, voi realiza!

Poate ca pare o mare minciuna ce am scris aici. Cum sa te schimbe 5 zile? Serios? Pe cine incerci tu sa impresionezi? Sincer, pe mine! E prima mea experienta ce acest fel. Eu nu am facut practica, nu prea am participat la nimic legat de facultate, inafara de cursuri; de-asta sunt asa uimit.

Inchei prin a multumi din nou tuturor participantilor, in cel mai larg sens posibil. Si ma bucur ca nu am plecat iar in State cu work and travel, pentru ca am avut parte de o super experienta aici. Ceva ce m-a schimbat, cu adevarat. Si ei ar trebui sa fie mandri: au schimbat cel putin un om, in bine!

Ilie Gorgota, Facultatea de Drept, Universitatea Bucuresti

Casa de Avocatura Ionescu si Sava, gazda conferintei internationale Alliance of Business Lawyers, din 2016

La invitatia Casei de Avocatura Ionescu si Sava, conferinta internationala anuala Alliance of Business Lawyers se va organiza in 2016 in Romania. Peste 100 de reprezentanti ai unor case de avocatura internationale de renume sunt asteptati la Bucuresti cu aceasta ocazie. Cu o puternica expunere internationala, Casa de Avocatura Ionescu si Sava este membra in cadrul Alliance of Business Lawyers, o retea internationala de prestigiu, ai carei membri sunt firme de avocatura din intreaga lume (peste 700 de avocati si 51 de birouri în 32 de tari), care permite companiilor acces la consiliere juridica la nivel international. 

Avocatii de la Ionescu si Sava, afaceri de 1,8 milioane de euro

Casa de avocatura Ionescu si Sava, infiintata in urma cu zece ani, a terminat anul trecut cu afaceri de 1,8 milioane de euro, fata de 60.000 de euro in 2005, primul an de functionare.

Aniversare IONESCU SI SAVA: Primii 10 ani cu Dreptul in avocatura de business

O cifra de afaceri ce a evoluat de la 60.000 EUR (in 2005) la 1,8 mln. EUR (in 2014), o atitudine consistenta ce a propulsat Casa de Avocatura Ionescu si Sava intre primii 20 de jucatori de pe piata avocaturii de business din Romania, peste 50 de clienti – jucatori de prima dimensiune in economia romaneasca, o echipa solida de 21 avocati, peste 1.500 de cazuri castigate in instanta, o Scoala de Vara privata ce a asigurat pana in prezent trainingul unora dintre cei mai talentati 80 de studenti la Drept din toata tara – acestea sunt principalele cifre de bilant la implinirea a 10 ani de activitate a Casei de Avocatura Ionescu si Sava.

Motivul real pentru care Romania nu are cadastru national. Diana Turturica – Casa de Avocatura Ionescu si Sava: ”Problema nu tine de legislativ sau de administrativ”

Programul National de Cadastru si Carte Funciara se lanseaza in aceasta luna, ceea ce da un imbold mediului de afaceri, inclusiv pentru agribusiness. Agrointeligenta a luat legatura cu Casa de Avocatura Ionescu si Sava – una dintre cele mai bune echipe de avocati din Romania, pentru a afla de ce aceasta problema a ajuns sa fie rezolvata abia acum, cu alte cuvinte, care au fost piedicile puse in calea cadastrului national.

Care sunt cele mai mari impedimente pentru fermierii romani

Chestiunile de organizare a activitatii fermierilor intr-o forma juridica prin intermediul careia acestia sa poata atrage finantare sau sa patrunda in lantul de distributie si desfacere, zona de fiscalitate unde sunt necesare multe clarificari, partea administrativa – de relationare cu autoritatile publice din domeniu sau zona de litigii – acestea sunt principalele probleme din antreprenoriatul agricol local, conform unei analize realizate de Casa de Avocatura Ionescu si Sava. 

Legislatia volatila ridica mari probleme in agricultura. Diana Turturica – Casa de Avocatura Ionescu si Sava: Foarte multe litigii sunt concentrate in relatia cu APIA

Legislatia in domeniul agricol este urmarita cu un mare interes atat de fermieri, cat si de reprezentantii mediului de afaceri interesat de investitii in agribusiness. In prezent, potrivit unei analize a Casei de Avocatura Ionescu si Sava, cea mai mare problema o reprezinta normele volatile care vor pune in dificultate mai ales producatorii de lapte din Romania care se confrunta cu dileme legate de Legea pajistilor, corelate cu eliminarea cotelor de lapte de la 1 aprilie. 

Batalia pentru antreprenoriat in domeniul agricol a inceput – Opinie avocat

Principalele probleme din antreprenoriatul agricol local sunt chestiunile de organizare a activitatii fermierilor intr-o forma juridica prin intermediul careia acestia sa poata atrage finantare sau sa patrunda in lantul de distributie si desfacere.
In zona de fiscalitate sunt necesare multe clarificari, ca si pe partea administrativa – de relationare cu autoritatile publice din domeniu sau zona de litigii, conform unei analize realizate de Casa de Avocatura Ionescu si Sava. 

Proprietar de casa de vacanta cu 5.000 de euro! Cea mai ieftina solutie de achizitie a unui imobil si necunoscutele ei

Pe piata rezidentiala autohtona isi face loc un concept popular in strainatate, chiar daca nu atat de cunoscut la noi. 

Analiza IONESCU si SAVA. Proprietatea periodica, o realitate atragatoare plina de necunoscute

O notiune juridica nou-introdusa in legislatia din Romania, proprietatea periodica – o modalitate a dreptului de proprietate prin intermediul careia o persoana poate detine o proprietate doar pentru o anumita perioada de timp, la preturi mai accesibile decat daca ar fi pe deplin proprietar – aduce în practica o serie de necunoscute, arata o analiza a Casei de Avocatura Ionescu si Sava. 

Ionescu si Sava – “Competition Law Firm of the Year”, according to Acquisition International

Law firm Ionescu si Sava has won the 2013 award “Competition Law – Firm of the Year – Romania”, offered by the prestigious British magazine Acquisition International.

The only such title awarded by Acquisition International to a Romanian law firm was attributed to Ionescu si Sava in recognition of its achievements in the field of competition law during 2012 and 2013. 

A top-five pharmaceuticals company assisted by law firm Ionescu si Sava obtained the annulment by the Bucharest Court of Appeal of a claw back tax in total amount of 3 million Euro

The Bucharest Court of Appeal annulled a 3 million Euro (15 million lei) claw back tax set for the second quarter of 2012, of a top-five pharmaceuticals company assisted by law firm Ionescu si Sava. According to the information provided by Cegedim, top-five pharmaceuticals companies in Romania are Sanofi, Hoffmann la Roche, Novartis, Servier and Pfizer. 

Ionescu si Sava – has become a singular member in Romania of the Alliance of Business Lawyers

Ionescu si Sava has established, late 2012, a partnership with the Alliance of Business Lawyers, a network which links lawyers in Europe, North America and across the world.

The alliance, which includes some of the most innovative and highly respected independent law firms in over 20 countries, focuses on experts that understand the complexities of international transactions and that can communicate in a variety of languages. 

Ionescu si Sava sustine colaborarea INM si UNBR pentru pregatirea auditorilor de justitie

Programul de practica a auditorilor de justitie in cadrul formelor de exercitare a profesiei de avocat urmeaza sa se desfasoare in perioada 16 iulie – 10 august 2012, timp in care speram sa punem bazele unei mai bune cooperari viitoare intre avocatii de instanta si magistrati.

Aceasta initiativa a fost una indelung asteptata si ne-am exprimat dorinta de a oferi locuri de practica in cadrul acestui program inca de la momentul la care protocolul de colaborare fusese aprobat numai de INM si ajunsese in stadiul de proiect la UNBR. 

Ionescu si Sava, SCA – Triple Podium at the Avocatnet.Ro Gala Awards of 2012

After having had received the  “Law firm of the Year in 2010” Award for Insolvency at the 2011 AvocatNet.ro annual gala, Ionescu si Sava, SCA is happy to measure its progress based on the results of the 2012 gala. 

Medical Code of Ethics and the Charter of the Medical Council of Romania enter into force

Today, June 6th, 2012, the Medical Code of Ethics and the Charter of the Medical Council of Romania have entered into force, after having been adopted on March 30th, 2012 and published in Official Gazette 298 of May 7th, 2012. The two by-laws replace entirely the previous ones and will be regulating the activity of medical practitioners, their obligations towards patients, medical consent, medical research and the activity of the Medical Council of Romania, its management bodies and nationwide reach.

Ionescu si Sava attended the Chambers Gala

Ionescu si Sava has attended on May 31st the Chambers Gala, organized together with the Romanian Consultancy Magazine and legalmarketing.ro. We were very happy to benefit from the insight of Joanna Thomas on the activity of Chambers and Partners and to spend the evening with peers from the most prominent Romanian legal firms. 

Ionescu si Sava SCA present to the real estate fair organized by Romania Libera

At the invitation of Romania Libera, Ionescu si Sava SCA participated to the Annual Real Estate Fair Expo Casa Mea with the seminar “Sale and lease of buildings according to the New Civil Code”.

Ionescu si Sava and Tiffin University Business Club talk on the 2011 Civil Code

“Ionescu si Sava” attorneys have organized together with the Tiffin University Business Club a seminar on the 2011 Civil Code – Novelties.

The seminar was focused on the implications of the New Civil Code over the current business environment and was considered by the participants to be a very useful information tool. The speakers of the seminar were Radu Claudiu Ionescu and Otilia Sava, partners at “Ionescu si Sava”. Their experience in the field turned this seminar into an enthusiastic debate, fueled by questions, answers and practical examples.

Radu Ionescu on the controversial aspects of VAT

At the invitation of AvocatNet.ro, Radu Ionescu held a detailed debate on the adjustment of the tax base according to the newest changes in the field.

Radu Claudiu Ionescu – a view on labour provisions

Legal and management implications brought on by the changes of 2011 to labour legislation have represented an important subject for the analysis of Radu Claudiu Ionescu, Managing Partner of Ionescu si Sava, SCA

Law Firm Ionescu si Sava Enters the Insolvency Market

After 6 years on the legal market, law firm Ionescu andSava emerges as a solid, integrated business consultancy firm, now incorporating the Ionescu and Sava Insolvency House.  

Ionescu si Sava, SCA – a new visual identity following a complex rebranding process

Radu Claudiu Ionescu – “The core values of our brand are Competence, Enthusiasm, Creativity, Team Spirit and Integrity”

In August 2011, Ionescu si Sava decided to begin the rebranding process together with WOPA, by means of an image audit to which both the attorneys of the law firm and its clients have participated. 

Legislative Update

Law no. 72/2013 on restricting late payments of obligations deriving from agreements concluded between professionals or between professionals and public authorities (the “Law”)

Ionescu si Sava wins 2nd place at kart racing

After 3 hours of suspense and speed, the winners of the 3^rd Avocatnet. ro kart racing cup for consultants have been decided. 

Ionescu si Sava – Insolvency and Restructuring Law Firm of the Year

Ionescu si Sava, SCA was awarded the “Law firm of the Year in 2010” Award at the Insolvency and Restructuring Category during the first AvocatNet.ro annual gala.